5. Dăruirea pentru comunitate, pentru națiunea — comunitate de destin

Cel care se dăruie din dragoste, acela se dăruie pe sine unei credințe a lui, unei comunități care îl depășește. El nu spune: „Nu mai pot.“ El de-abia de atunci începe să poată. Pentru el această mărturie de dragoste însemnează o multiplicare a puterilor sale, poate că tocmai întrucât aceste puteri nu mai au frâna aceasta a fricii, cum se spune.

Deci, vedeți d-voastră că opusul îndumnezeirii este actul acesta al dăruirii tale prin dragoste. Dar acest act care se realizează prin dragostea între două ființe omenești se poate realiza mai complet în dragostea față de comunitatea care te depășește. De ce? Pentru că această comunitate, care într-adevăr ne depășește, este o existență permanentă.

Vedeți d-voastră, dragostea între două persoane este condiționată de o mulțime de lucruri. În primul rând, este condiționată de existența mea și de existența celuilalt, precum și de o serie de lucruri, de potriviri. Ai dormit odată prost și te-ai sculat, cum se zice, indispus; ei bine, nu funcționează ceva.

Unitatea aceasta, comunitatea căreia i te dăruiești, comunitatea aceasta este permanentă, în veac. Nația ta durează la nesfârșit. Desigur, ea durează până la sfârșitul veacului, cum se spune. Este posibil să dispară câte o națiune, dar asta este un accident. Teoretic, națiunea durează până la sfârșitul veacului, atât cât va dura istoria. Ea este o existență permanentă căreia i te poți da, pe care te poți sprijini, în care te poți echilibra, față de care poți fi permanent în această stare de extaz.

Vedeți, iarăși un fapt foarte interesant de reținut în procesul acesta al mântuirii. Dragostea între doi nu este o stare de tensiune continuă. Numai în momentele de înaltă tensiune există propriu-zis ceea ce am putea numi, cu un termen din alt domeniu: stare de har — l-etat de grâce. Starea de har există în viața aceasta în care noi trăim într-o comunitate. Există în cele mai mici amănunte ale vieții noastre.

În momentele în care tu te-ai dăruit, trăiești într-o continuă stare de har. Nu mai există nici un fel de suferință pentru tine. Există suferință a comunității pe care o trăiești tu, dar pentru tine nu există nici sete, nici foame, nici bătaie, nici necazuri, nici moarte — nu mai există altă alternativă.

Acestea sunt lucruri depășite, care nu mai interesează dar te interesează, într-un grad enorm, încercările de dezechilibru, momentele de dezechilibrare ale comunității din care faci parte.

Este, iarăși, nu teorie, ci fapt istoric. În acest fel am trăit noi până acum, câteva sute de ani de-a rândul. Această îndumnezeire o trăiește omenirea și astăzi — este o soluție veșnică.

Această soluție metafizică, a dăruirii tale unei comunități transcendente, există în chip permanent, până la sfârșitul veacului.

Domnilor, eu iau asupra mea toate riscurile. Poate să vină onoratul domn cutare și să spună că fac politică aici. Asta este soluția metafizică pe care o numim comunitatea doctrinelor noi, totalitarismul sub aspectul lui metafizic. Asta nu este politică. Este fapt istoric, pe care întâmplător îl trăim noi și astăzi, dar care a mai fost trăit și altă dată.