5. Legea omului și legea lui Dumnezeu

Dar ce a însemnat procesul de cunoaștere propriu-zis? Însemnează transformarea unui proces de existență, însemnează ruperea de existență.

Vedeți, este o mare deosebire. Este o enormă deosebire între un pui de găină care se duce să ciugulească un grăunte de mei și un om care se opune realității. Știți d-voastră care este deosebirea?

Există un Pământ făcut de Dumnezeu și pe acest pământ crește iarbă, care înflorește, se usucă și cad grăunțele pe jos. Vine un pui de găină și ciugulește boabele care au căzut. Este un tablou cosmic. Un fenomen cosmic în totalitatea lui. Este ca și cum ai spune: „Ia loc pe scaun.“ Eu stau pe scaun, evident, dar în mine se întâmplă multe lucruri. Omului îi umblă limba în gură, precum vedeți d-voastră, mai întâi; iar pe urmă vin o mulțime de transformări celulare. Ca să zic așa, eu sunt teatrul unor serii de procese. Eu nu pot spune că celula cutare a făcut cutare lucru, a umblat pe calea altei celule, a mâncat una din ele, pe când domnul Nae Ionescu ține cursul de metafizică în Amfiteatrul „Titu Maiorescu“.

Acestea sunt existențe totale, pe câtă vreme omul care are o pâine nu mai este o existență totală. Omului i s-a dat o pâine și mai umblă după altă pâine. Omul face planuri cum să cucerească această pâine. Omul pune de o parte pâinea, în cămară, chiar când nu are nevoie. Totul după anumite scopuri ale lui, proprii lui, nu după anumite legi cosmice, așa cum face furnica, aia care adună grăunțe și le pune deoparte, pentru iarnă. Numai La Fontaine credea că vorbește cu Greierele când îi face morală; Furnica nu avea nici un motiv să facă morală Greierului. Frumoasă lume ar fi fost dacă Dumnezeu nu ar fi zis furnicii să fie furnică și greierului să fie greier, calul să fie cal, pruna din prun să fie prună! El le-a făcut așa cum sunt ele. Și datoria lor este să existe după maximum de posibilități, să existe așa cum le-a făcut Dumnezeu. Nu „cum o vrea Dumnezeu“, ci cum a vrut Dumnezeu atunci când le-a făcut.

Evident, Dumnezeu poate să facă orice vrea. Dar Dumnezeu, când a făcut pruna să fie prună și calul să fie cal, nu a zis a doua zi: „Calul să fie prună și pruna să fie cal.“ Și nici nu o zice. Nu o zice, fiindcă Dumnezeu de-aia e Dumnezeu, să nu spună prostii.

Vedeți d-voastră. Dumnezeu a creat ceea ce se numește ordinea naturală. Prin însuși faptul că a creat ordinea într-un anumit fel, acest fel de a fi constituie ordinea naturală.

Orice existență, în măsura în care se realizează pe sine, satisface pe Dumnezeu. Dar cu omul, vedeți d-voastră, lucrurile se schimbă. Omul — care are o existență între toate celelalte existențe —, prin însuși faptul că el cunoaște, devine un centru. Omul ajunge între celelalte existențe un fel de focar, un punct către care converge existența. Actul de cunoaștere surpă ordinea naturală. Deci, un element de dezordine creează o ordine, alta decât cea naturală, alta decât ordinea firească. Chiar dacă omul nu ar vrea nimic, și încă ordinea naturală a lucrurilor se schimbă. Au apărut noi raporturi, care nu erau puse în ordinea lucrurilor, în ordinea firească.

Când toate acestea, oameni și lucruri, își împlineau, fiecare, legea lui Dumnezeu, așa cum le-a făcut Dumnezeu, dintr-o dată a intervenit omul și se creează această separație de planuri. Lucrurile încep să conveargă, cel puțin sub raportul cunoașterii, dacă nu și altfel. Dar noi o să vedem că, nu numai sub acest raport al cunoașterii, ceea ce se întâmplă în existență de acum înainte este cu totul altceva.

Omul se individualizează, se smulge din creația lui Dumnezeu. Și, după ce s-a smuls pe el, omul începe să smulgă și alte lucruri. Omul îmbucătățește — prin acest proces de cunoaștere — însăși existența. El strică ceea ce a făcut Dumnezeu. El se împotrivește lui Dumnezeu.

În acest punct apare împotrivirea omului față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, prin aceasta smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, din momentul în care intervine procesul acesta de cunoaștere.

Cum poate însă să fie, să meargă mai departe acest procedeu, asta este problema pe care trebuie să o rezolve, într-un oarecare fel, metafizica.

Dar, despre aceasta rândul viitor.