4. Procesul de cunoaștere ca origine a unei serii de conflicte

Înțelegeți d-voastră, în momentul în care omul s-a diferențiat, el s-a sustras din această omogenitate a creației. El și-a rezervat o poziție specială, în care el a devenit autonom. A început să tindă să devină el Dumnezeu, într-un fel sau altul, însemnează că el pune existența în funcție de el, centrează existența pe el. Și, cum această existență era totuși o creație legitimă, probabil că a iscălit el o declarație — căreia i se spune legea lui Dumnezeu, că această creație este legitimă! Dar o dată vine conflictul, vine numaidecât.

Vedeți, prin urmare, ivirea procesului de cunoaștere se așază ca origine a unei întregi serii de conflicte.

Întâi, omul, când cunoaște — atunci când începe să cunoască —, el prin aceasta se împotrivește lui Dumnezeu. El a călcat legea lui Dumnezeu. A vrut să sară peste el însuși, să se depășească pe el. Omul a venit să-și creeze, prin actul de cunoaștere, o poziție specială lui. A rupt această omogenitate.

Înainte de ivirea procesului acesta de cunoaștere nu exista nici o indicație că el nu ar face parte din masa creației, la fel ca tot ceea ce a fost creat.

El a rupt cu solidaritatea aceasta, cu omogenitatea creației și și-a rezervat o poziție specială.

Atunci s-a întâmplat, ce? Omul a intrat în conflict cu Dumnezeu. El a încercat, în chip fatal, să pună peste creație altceva decât ceea ce era pus de Dumnezeu.

Vasăzică, desprinderea omului din omogenitatea creației, prin procesul acesta de cunoaștere, a determinat mai întâi deosebirea dintre creație și om și, în al doilea rând, o rupere a stării de pace cu el însuși.

Depășindu-și legea lui, omul a făcut o trecere pe picior de război cu Dumnezeu.

Alături de ceea ce era până acum existența creată de Dumnezeu, apare ceva care transcende această existență și de acum această coexistență a omului cu Dumnezeu, alături de Dumnezeu, provoacă al doilea conflict. Un conflict o dată cu Dumnezeu și alt conflict cu existența însăși.

Ați priceput?

Vedeți d-voastră, existența își are legile ei, sensul ei. Ea este legată în chip armonios cu Dumnezeu, autor al creației. A pune această existență în funcție de altceva decât sursa ei firească însemnează a o pune în contradicție cu natura ei.

Deci, omul ca subiect de cunoaștere a devenit centru oarecare al existenței. Omul acesta trăiește, trebuie să trăiască în conflict permanent cu însăși existența.

D-voastră vă închipuiți că eu fac aici cine știe ce teorie abstractă? Nu este deloc abstract ce spun eu. Procesul acesta de cunoaștere este așa cum se întâmplă el în ordinea aceasta logică. Procesul acesta de cunoaștere este într-adevăr o sărăcire a omului și o falsificare a omului, o îndumnezeire a omului. De ce?

Pentru că omul, ca existență, are un singur sens, o singură îndatorire, o singură lege: să existe drept ceea ce este el.