1. Unitatea și dualitatea

Domnilor, vorbeam ieri de „ceva“ și de „altceva“, de perechea aceasta care se impune cu necesitate — este însăși legea de funcționare a activității noastre — și încercam să caracterizăm, să determinăm „nimicul“ prin opoziția lui cu „ceva“.

Este adevărat că acest „ceva“ nu poate să rămână niciodată singur în mintea noastră; că el — cum spuneam și ieri — prezintă întotdeauna caracterul unei unități. Vă rog să nu credeți însă, în nici un fel, că postularea acestui „ceva“, care este o unitate și apare prin această postulare a lui „altceva“, pune problema așa-zisei unități în opoziție cu pluralitatea. Este o tendință, foarte generalizată în speculația omenească, să se alunece de la simpla postulare a ceva, care nu poate să subziste pentru conștiința noastră și prin conștiința noastră decât alături de altceva, zic, este o tendință constantă să se alunece de la acest fapt simplu la un fapt cu mult mai complicat: la unitate și dualitate. Ceva — altceva nu însemnează dualitate. Dualitate însemnează doi, iar ceva-altceva nu însemnează nimic. Doi este un număr (pereche). Ceva-altceva este o constatare în legătură cu ființa. Doi este un număr în el însuși. Este evident că doi, considerat ca o ființă, postulează și el altceva și face să apară numaidecât un „altceva“; dar acest „altceva“ poate să fie unu, poate să fie trei; poate să fie tot ceea ce nu este doi; adică, tot ceea ce nu este doi — în parte sau în total. Doi însă, ca număr, este cu totul altceva decât această pereche de termeni de care vorbeam, pentru simplul motiv că și unitatea ființă la care mă raportam, unitatea această ființă, nu este același lucru cu unitatea matematică. Unitatea matematică este o existență identificabilă — precum știți d-voastră — cu ajutorul principiului identității. Dar o unitate care se poate repeta, ea rămânând, înăuntrul ei, în ceea ce privește conținutul, numai identică. Unitatea matematică are această particularitate că, rămânând identică, ea se poate repeta; unitatea cealaltă, unitatea „ființă în genere“ de care vorbeam eu, nu se poate repeta. Pentru că această unitate a ființei nu este, propriu-zis, obiect; ci este: calitate a ființei.

Nu știu dacă ați înțeles d-voastră așa de bine lucrurile astea, care nu sunt chiar așa de simple. Când eu consider o ființă în ea însăși, această ființă eu n-o pot considera fără ca ea să aibă o unitate. Ea are o unitate: unitatea matematică; are unitate numai întru atât întrucât este obiect în genere. Dar, în afară de faptul că poate să aibă o unitate — prin aceea că este un obiect în genere —, unitatea matematică are încă o particularitate: ea este o unitate. Un om nu este o unitate. Un om are o unitate. El poate să fie considerat, sub raport matematic, ca o unitate. Dar atunci nu mai este om, ci, pur și simplu, unitate. Pe câtă vreme, cum vă spuneam, o ființă oarecare posedă, ca o proprietate a ei, unitatea. Nu este unitate, ci: posedă o unitate.

Vasăzică, dacă eu aș desprinde de un obiect oarecare, de o ființă oarecare, calitatea aceasta a unității, evident că aș avea ceva care este o unitate: Dar asta este o unitate matematică. Nu mai este unitatea lucrului acela, unitatea ființei aceleia. O unitate nu se poate repeta, ca unitate, decât dacă este unitate în matematică. Altfel, ea este o calitate a unui obiect. Când eu spun: „Mărul este galben“, „Banca este galbenă“, „Peretele este galben“, nu însemnează că se repetă acest galben, ci că diversele obiecte au o aceeași calitate. Aceeași calitate este aceeași calitate, pur și simplu. Este ceva identic cu el însuși mereu. Și, având aceeași calitate, însemnează că toate obiectele acestea participă de la același lucru. Nu că fiecare are acest lucru și că acest lucru este izolat în fiecare.

Discuția asta, care vi se pare d-voastră așa cam zadarnică, vă rog să credeți că are o imensă importanță. Toată metafizica idealistă de aici pleacă: de la confuzia unității ființei — care este o calitate a ființei — cu unitatea matematică. Unitatea ființei nu se poate repeta, fie că este o unitate a ființei în ea însăși, fie că — așa cum spun alții — este unitatea actului de cunoaștere. Acestea sunt calități ale lucrului; nu pot să fie hipostaziate. În momentul în care ele se hipostaziează ca obiecte, devin cu totul altceva

Unitatea nu poate să fie repetată, pentru simplul motiv că nu există posibilitatea de a repeta ceva care stă sub principiul identității. Nu se poate spune: cutare lucru este identic cu cutare lucru.

Unitatea matematică are același conținut; dar identitatea de conținut nu fundează în nici un fel identitatea de obiecte. Pot să existe două unități matematice — pentru că este, totuși, o mică deosebire, dacă nu de conținut, cel puțin, hai să zic, ca să întrebuințez un termen, ca să revin la problema timpului și a spațiului, o deosebire de poziție. Dar, când este vorba de unitatea ființei — care este o unitate logică sau organică, cum vreți d-voastră —, această unitate nu se poate repeta. Pentru că ea este o calitate. Iar calitățile nu se repetă, ci ele trăiesc, se realizează într-o multiplicitate de obiecte prin participarea tuturor acestor obiecte la calitatea comună, calitatea rămânând în ea însăși întotdeauna aceeași.

Așa fiind, domnilor, nu se poate spune că din „ceva“ și din „altceva“ se creează o dualitate. „Ceva“ este un fapt de care eu nu pot să iau cunoștință. Mai mult decât atât, care nu poate să existe decât în momentul în care există și altceva, în afară de acest lucru. Așa de departe merge valabilitatea acestei afirmații a mea încât eu pot s-o aplic chiar lui Dumnezeu: Dumnezeu. Ce este altceva, în afară de Dumnezeu? Nu mai merge: lui Dumnezeu, ca un „altceva“ i se opune „nimicul“. Asta este un răspuns. Dar mai este încă unul.