2. Dumnezeu în el însuși și ca existență

Dumnezeu este o ființă despre care noi afirmăm întotdeauna că există. Vasăzică, chiar în legătură cu această ultimă ființă, a lui Dumnezeu, se desprinde încă ceva: Dumnezeu pur și simplu, și: Dumnezeu ca existență. Adică, în momentul în care se spune Dumnezeu, eu înțeleg: Dumnezeu în el însuși, pe de o parte, adică considerat, aș zice eu, sub raportul logic; și, pe de altă parte, Dumnezeu ca existență. Chiar aici, înăuntrul acestui caz extrem, dacă nu acceptăm primul răspuns, care, totuși, este perfect valabil (că, în cazul lui Dumnezeu, acest „altceva“ există — și el se numește „nimic“), atunci trebuie să acceptăm această altă absurditate; că Dumnezeu este dublat întotdeauna de un Dumnezeu existent. Evident că problema nu ia aceeași înfățișare în toate împrejurările. Același punct de vedere se poate aplica — încă mai larg — în cazuri deosebite de acesta al lui Dumnezeu. (Noi facem acum, ca să știți, vocabularul.)