5. Omul și colectivul

Eu nu pun problema chiar așa, pentru că este puțin șiretlic în raționamentul acesta. Eu pun problema mai simplu. D-voastră sunteți, toți, sociologi; prin urmare, veți înțelege mult mai bine lucrurile privite pe latura aceasta.

Ce se întâmplă când stau doi oameni în prezență?

Presupunând că eu sunt om iar celălalt este pur și simplu numai imaginea mea, n-are nici o importanță ce se întâmplă când stau doi oameni în prezență?

Se întâmplă o mulțime de lucruri. În orice caz, din contactul a doi oameni nasc o mulțime de oameni. Punerea în prezență a doi oameni, a doi oameni vii, care trăiesc într-un fel punerea în prezență, creează o mulțime de realități noi, și aceste realități noi se răsfrâng asupra oamenilor și îi îmbogățesc.

Ceea ce însemnează că omul, așa cum este el: cu toate posibilitățile lui, nu există prin el însuși, ci există în funcție iarăși, de ceva care îl depășește. Eu nu pot să spun: „M-a făcut Dumnezeu, m-a pus aici și așa am rămas. Dumnezeu nu m-a făcut pe mine singur, nu m-a făcut într-o clipă și pe urmă, a văzut El că nu e bine…“ [Referire la Facerea 2.18].

Ce însemnează: „a văzut El că nu e bine?“

A văzut că făptura lui nu era completă.

Și atunci i-a rupt, cum știți și d-voastră, o coastă „și a făcut și o femeie și au fost doi“. Doi, ca început al unei multiplicități, căci din acești doi au ieșit pe urmă o mulțime de alții. Dumnezeu a văzut că nu e bine ca omul să fie singur: pentru că nu era încă om complet, asta însemnează. Deci, când vorbesc de om, eu nu vorbesc de om pur și simplu în el însuși ci de o existență care își capătă în adevăr configurația ei definitivă numai întrucât se împărtășește de la altceva care îl depășește, omul trăiește în funcție de oameni. Nu este omenirea în funcție de om.

Vasăzică, omul își ia calitatea lui de om de la colectiv, de la oameni. Atunci când eu vorbesc de om trebuie să presupun întotdeauna existența nu numai a mai multor oameni, ci trebuie să presupun existența și a unei omeniri, a unei colectivități prin care omul își ia ființă, ființa lui completă.

Prin urmare, întorcându-ne la problema noastră, pot să spun că nu exist decât eu și că acest eu la care se raportează întreaga experiență este definitoriu pentru tot ceea ce există? Nu. Pentru că acest eu nu este propriu-zis un fapt izolat, unic, al meu, nici nu este un fapt de sine stătător. Eu exist în funcție de om, pentru că eul este al omului, iar omul, la rândul lui, există în funcție de oameni.

Vasăzică, întrucât există un eu, eu trebuie să admit ca absolut necesar că există om. Și, când admit că există om, trebuie să admit că există oameni; și încă, nici măcar oameni izolați, ci: oameni ca o totalitate.