6. Cunoașterea eului

Punctul de vedere acesta, care reduce, prin urmare, toată realitatea la eu poate să fie, ar putea să fie îndreptățit din perspectiva cunoașterii (înăuntrul procesului de cunoaștere individuală); nu este însă în nici un fel îndreptățit din punctul de vedere al existenței ca atare.

Vasăzică, eul acesta căruia noi îi găsim o soluție așa de specială în urma considerațiilor din orele trecute, eul acesta devine, propriu-zis, și el o existență ca oricare alta.

Nu este nici un motiv să facem o deosebire eu și alte existențe, din punctul de vedere al existenței înseși. Pentru că există mai multe euri, în măsura în care există mai mulți oameni.

Nu se pleacă, prin urmare, de la eu în această separație, în această clasificare a existențelor, pentru simplul motiv că eul acesta este și el o simplă existență ca oricare alta.

Dacă eul ar fi o existență ultimă, el nu ar putea să devină obiect decât tot pentru sine: eu exist și eu am cunoștință de acest eu; și, mai departe: eu am cunoștința că am cunoștința acestui eu. Și așa mai departe, până la infinit.