3. Metaontica

Când se vorbește de experiența noastră ca de o stare care intră în cercetarea metafizicii, se pune întotdeauna o problemă, ca să zic așa, de introducere, de metodă.

Când începi o cercetare a experienței tale pentru ca să ajungi la poziția metafizică, poți să începi această cercetare fără un examen critic al posibilităților de lucru. Adică, experiența mea, întrucât este experiență a mea (adică în spațiul unei epoci istorice, al unei structuri spirituale), și dacă experiența în genere nu este decât un act de conștiință, nu este oarecum necesar să facem să preceadă cercetării obiectului o cercetare, hai să zicem, numai critică și metafizică, a mijloacelor de a intra în posesiunea acestei experiențe. Adică, un examen critic al conștiinței nu este necesar pentru ca să ajungi la orice considerație metafizică. Nu trebuie, cu alte cuvinte, să împart dintr-o dată metafizica în știință a actului sau în act al științei sau, cum să spun, cercetarea actului prin care se capătă experiența, înainte, iar de partea cealaltă, cercetarea obiectelor. Adică, cercetarea experienței ar fi, pe de o parte, prin urmare, act de cunoaștere, pe de altă parte, obiectul acestei cunoașteri; experiența propriu-zisă și mijloacele prin care ajungem la această experiență!

Evident, problema nu este lipsită de sens, dar eu mă întreb: ce însemnează cercetarea aceasta a cunoașterii ca metodă de selectare sau metodă de identificare a experienței? Metafizicește, nu poate să fie decât — aș zice — o justificare. Dar justificarea aceasta până unde merge? Pentru că, dacă experiența mea are nevoie de o justificare, atunci este foarte probabil că și justificarea mea are nevoie de o altă justificare a justificării. Justificarea-justificării ș.a.m.d. Dacă eu pun, ca o condiție absolut necesară, această justificare a experienței mele, atunci evident că intrăm în acea regressio ad infinitum.

Justificarea nu este un termen ultim. Și de ce nu este un termen ultim? Pentru că, vedeți — și asta servește oarecum problema noastră pentru că întru atât întru cât eu spun „mijloace prin care ajung la experiența mea“, eu consider aceste mijloace, și pe ele însele, ca obiecte ale experienței mele. Vasăzică, în momentul în care eu aș vrea să fac o critică a cunoștinței, în momentul în care vreau să fac mai mult decât critica cunoștinței — ceea ce cu un termen foarte curent în metafizica actuală se numește metaontică — în momentul acela eu consider în adevăr cunoștința ca un obiect al experienței mele. Obiect al experienței mele exact de aceeași calitate, exact de aceeași categorie ca toate celelalte obiecte ale experienței mele. Și atunci, vedeți, de îndată ce am de-a face cu un obiect pe care îl cercetez, acest obiect pe care îl cercetez este cercetat în virtutea unui proces oarecare, care el însuși are nevoie de justificare (și de aici acea regressio ad infinitum). Dar în același timp eu stabilesc că, aplicându-mă cunoștinței mele ca obiect, eu am înglobat acest obiect în categoria mare a tuturor obiectelor de experiență. Și atunci, evident, întrucât cunoștința asta face parte din experiența mea, trebuie să fie și ea cercetată. Dar nu trebuie să fie cercetată altfel, în alte împrejurări decât este cercetată întreaga mea experiență.

Cercetând deci întreaga mea experiență la un moment dat, eu voi ajunge — hai să zic — la sistematizarea, la clasificarea acestei experiențe. Înăuntrul acestei clasificări voi găsi o categorie specială de fapte, care este categoria faptelor de cunoaștere. Această categorie, a faptelor de cunoaștere, va fi cercetată și ea metafizic, exact la fel cum este cercetată metafizic orice altă categorie de fapte. Prin urmare, această metaontică, întru cât este considerată ca o introducere la metafizică, este o posibilitate de fapt; iar întru cât este considerată pur și simplu ca cercetare a unei categorii de fapte din experiența mea, ea nu mai este metaontică, ci este pur și simplu metafizică.

Înțelegeți, prin urmare, că atunci când întrebuințez cuvântul metafizică, prin fizică nu înțeleg o categorie de fapte opusă psihicului, ci prin „fizică“ înțeleg totalitatea faptelor de experiență. Această totalitate a faptelor de experiență este, prin urmare, atacată în orice cercetare metafizică de-a dreptul în ea însăși, fără nici un fel de pregătire epistemologică, gnoseologică sau, mai departe, metaontică. Pentru simplul motiv că această metaontică este imposibilă, este o știință imposibilă întrucât este vorba de o introducere la metafizică. În momentul în care este posibilă, nu mai este metaontică, ci, pur și simplu, metafizică.