7. Metafizică și antropologie

Faptul permis de la care trebuie să plecăm noi în activitatea noastră metafizică este — așa cum o spuneam la început — experiența noastră, totalitatea experienței noastre nediferențiate, brută, luată sub aspectul ei cel mai general. Această experiență a noastră, considerată sub aspectul ei cel mai general, însemnează experiența noastră considerată întâi și întâi întrucât este experiența noastră. Adică, experiența noastră considerată sub raportul existenței noastre.

Noi vrem să ne dăm seama de ceea ce suntem noi, care este sensul vieții noastre și a tot ceea ce ne înconjoară pe noi — asta este problema metafizică. Dar prima poziție, prima problemă a acestei preocupări a noastre care, precum vedeți d-voastră, este de natură antropologică (nu există metafizică în afară de antropologie), această preocupare metafizică tinde să mă lămurească pe mine, să mă liniștească pe mine, să mă echilibreze pe mine. De aceea vă spuneam rândul trecut că metafizica este o încercare soteriologică a celor care nu au izbutit să se mântuiască prin sfințenie. De aici caracterul antropologic al acestei poziții ultime, de natură strict antropologică: existența experienței mele și a existenței mele, evident înăuntrul acestei experiențe.

Care experiență a mea este cea dintâi problemă pe care vom începe să o dezbatem, anume problema existenței, sau mai precis și mai pe românește problema ființei ca atare.