6. Adevărul, binele și frumosul ca valori

Vedeți, o altă clasificare a faptelor noastre de experiență care este străveche în istoria metafizicii, aș zice, este clasificarea aceea: adevăr, bine, frumos. Nu înțeleg să pun la începutul cercetărilor noastre această trihotomie, această tripartiție; întâi, pentru motivele pe care le-am expus adineaori, anume pentru motivul că nu există pentru experiența mea imediată „adevăr“, „bine“ și „frumos“, ci există pentru această experiență lucruri adevărate, lucruri bune și lucruri frumoase.

Vasăzică, se adeverește că și celelalte calificative sunt calități ale lucrurilor. Dar nu primesc această calificare din capul locului în cercetările metafizice și din alt motiv.

În antichitate se credea — de la Aristotel și Platon, mai precis de la Aristotel — că adevăr, bine și frumos sunt trei sectoare ale experienței, sau, altfel spus, trei planuri de existență, trei straturi de realități: există o lume a adevărului, există o lume a frumosului și există o lume a binelui.

Pentru ca să accept această clasificare tripartită ar trebui — după cum știți d-voastră din logică — ca această clasificare să îndeplinească condițiile elementare ale unei clasificări. Adică, să fie, cum se zice, fiecare din aceste trei categorii să îndeplinească funcțiuni omogene și într-un oarecare fel analoage.

De pildă, eu nu pot să spun: fac clasificarea lucrurilor din odaia asta a ta și spun: păi, lucrurile din odaie se împart în roșii, tari și reci. Sunt unele lucruri roșii, desigur; sunt unele lucruri tari și unele lucruri reci; ele pot fi roșii, tari și reci, dar lucrurile nu se împart în roșii, tari și reci. Nu se împart obiectele din această odaie, ci se face altceva: se caracterizează obiectele din această încăpere. Eu aș vrea, prin urmare, să am de o parte obiectele tari și zic: până aici sunt obiecte tari, de aici încep alte obiecte, obiectele reci. Iar când fac altfel de clasificare, atunci trebuie să stabilesc, să zic: care sunt calitățile tuturor obiectelor din această odaie? Și aș zice că ele sunt mai întâi, de pildă, grele, să spunem; în al doilea rând, aș spune că sunt toate galbene. Presupunând că ele sunt roșii și calde, atunci am o altfel de caracterizare a obiectelor acestora.

Prin urmare, când eu caracterizez, vreau să caracterizez, să diferențiez obiectele prin anumite denumiri, atunci mă întreb: diferențierea aceasta se face pe obiecte sau pe calitățile obiectelor? Dacă se face pe obiecte, atunci au sectoare deosebite; dacă se face pe calitățile obiectelor, eu am aceleași obiecte, caracterizate însă prin trei sau mai multe calități deosebite ale lor. Am adică o clasificare statică: adevăr, bine, frumos și deci trei categorii în care se împarte totalitatea experienței mele? Deloc! Pentru că, vedeți d-voastră, există lucruri care pot să fie adevărate, desigur, și lucruri care nu pot să fie adevărate. De pildă, un cal nu este adevărat, o afirmație a mea este adevărată.

Așadar, calitatea de adevărat revine unei anumite categorii de fapte din experiența mea, și anume a faptelor noetice. Perfect. Vasăzică, dacă încep cu adevărul, eu încep să împart această experiență a mea în sectoare. Ia să mergem mai departe.

Frumos!

Adevărat, este o cunoștință a mea. Nu ca obiect, ca existență, ci ca funcțiune. Adevărată este o cunoștință a mea nu în ea însăși. Nu așa. Nu pot să mă uit la o cunoștință și să spun dacă este adevărată sau nu: ea este adevărată întrucât este raportată sau împlinește anumite condiții când e raportată la realitatea ca atare. Dar când eu spun: „Un lucru este frumos“, lucrul este frumos ca obiect, nu ca funcțiune. Se poate să fie frumos un cal, poate să fie frumos un monument oarecare, dar nu se poate să fie frumoasă și o cunoștință. Deci, când eu aplic această denumire, sau când eu consider realitatea sub specia frumosului, o dată văd că am trecut alături.

Un obiect poate să fie frumos și un obiect care este adevărat poate să fie și frumos: obiectele care sunt frumoase pot să fie și adevărate, dar nu toate obiectele frumoase pot să fie adevărate. Toate obiectele adevărate pot să fie frumoase, dar nu toate obiectele frumoase pot să fie adevărate. Un cal poate să fie frumos, dar un cal nu poate să fie adevărat. Ș.a.m.d.

Bun. Păi bun are o mulțime de înțelesuri. Și, iarăși sunt anumite fapte care sunt într-un anumit fel bune, în alt fel nu pot să fie bune. Un cal este bun la trăsură, dar nu este bun, moralmente bun. Așadar, categoria aceasta morală, cum se zice este, iarăși, ceva care nu se aplică la toate lucrurile. Categoria morală, propriu-zis, iarăși definește un sector al ei; care sector al ei, iarăși, nu este numai al ei. În experiența mea pot să mă întâlnesc cu ceva frumos care este și bun, pot să mă întâlnesc cu ceva bun, care nu este frumos. Prin urmare, iarăși încălecare de domenii.

Vasăzică, această tripartiție nu mai împarte obiectele din experiența mea pe același plan, în sectoare.

Nu toate faptele de experiență pot să fie adevărate, nu toate faptele de experiență pot cădea sub categoria frumosului sau pot cădea sub categoria binelui. Dar să vedem.

Nu toate faptele de experiență pot cădea sub categorii binelui. Prin urmare, a spune: adevăr, bine și frumos nu însemnează deloc a face o împărțire permisă, logicește permisă, a materialului nostru de experiență. Iată de ce, luând contact cu experiența noastră, noi înlăturăm, din capul locului, toate aceste prime operațiuni de sistematizare.

Mai întâi, de justificare a activității metafizice; al doilea de sistematizare a realității metafizice.