1. Existență și ființă
De îndată ce orice preocupare metafizică trebuie să valorifice experiența noastră în totalitatea ei, este de la sine înțeles — așa cum vă arătam ieri — că prima problemă care se pune privește existența însăși a acestei experiențe și încă — un capitol mai general decât atât — faptul că ceva este. A fi, sau ființă ca atare, este, prin urmare, cel mai general fel de ceva despre ceva, un ceva oarecare, primul lucru care se poate afirma este că acest ceva este. Este, nu în înțelesul că există, ci este pur și simplu. Adică ar însemna că prima problemă a metafizicii este aceea a ființei în genere.
Domnilor, această problemă este contestată în general ca problemă. Se spune de obicei că ființa fiind felul cel mai general, el nu poate, acest fel cel mai general, nu poate să fie definit, fiindcă definiția se face — după cum știți d-voastră — prin genus proximum și differentia specificae; or, cum nu există un genus proximum pentru ființă, nu poate să existe nici diferență specifică pentru ființă.
Problema este mai veche și în general ea se dezbate în legătură cu afirmația aristotelică — pe care d-voastră o știți — afirmație care pretinde că ființa, a fi, adică, nu este un gen.
Domnilor, mie nu mi se pare chiar așa de clar. Nu este aceasta afirmația. D-voastră știți din alte convorbiri ale noastre de aici că apariția în filosofia modernă, reapariția acestei afirmații aristotelice, se face în legătură cu argumentul ontologic, în ce constă argumentul ontologic, vă aduceți d-voastră aminte: este deducerea existenței lui Dumnezeu din esența lui.
La aceasta răspunde într-un oarecare fel Schopenhauer, amintind pe Aristotel: „Păi, zice, da, dar ființa lui este gen“; răspunde, mai înaintea lui, Kant, spunând că ființa este modalitate.
Domnilor, dacă mi se spune că existența nu este un gen, nu este ceva care să-l adaugi conținutului unei noțiuni oarecare.
Dar când se spune însă că ființa nu este un gen, asta este fals. Pentru că ființa și existența sunt două lucruri deosebite.
Existența este o poziție —așa cum se zice în jargonul metafizic— ontologică, antică; este ceva care există, care există în realitate, ceva care se comportă, într-un anumit fel în lumea din afară de mine.
Pe câtă vreme ființa ca atare nu privește propriu-zis existența unui ceva; ființa ca atare privește o unitate, unitatea înăuntrul căreia sunt anumite raporturi. Ființa lui este obiect în afară de existența lui; existența lui este ceva care se adaugă totalității ființei, nu îmbogățește conținutul ființei, ci pune această ființă într-o altă situație. Dar ființa ca atare, ființa este ceva; și, fiind ceva, nu se poate spune că nu este un gen cum se spune în logică.
Că această ființă poate să fie definită după genus proximum și diferentia specificae, asta-i altă chestiune, dar nu se poate spune că nu există o problemă a ființei. Și, dacă nu se poate defini în chip logic ființa prin genus proximum și differentia specificae, cred eu că se poate spune ceva despre ființă; și anume, se poate spune ceva despre ființă în așa fel încât noi să înțelegem că este ființă. Și să înțelegem că este ființă, nu numai prin faptul că noi trăim ființa aceasta — nu numai o direcție intuitivă —, ci se poate spune oarecum discursiv ce este o ființă.
