3. Subiect și obiect

Când spun, prin urmare, că ființa este tot ceea ce poate fi subiect, eu am înțeles, fără, și poziția aceasta gramaticală, dar nu am înțeles numai poziția aceasta gramaticală. Vedeți, acest ceva poate să fie odată, cum spuneam adineaori, subiect într-o propoziție, adică poate să fie obiect pentru mine. Cine poate să fie obiect pentru mine? Orice poate să fie obiect pentru mine; orice există, orice este ca ființă, poate să fie subiect pentru mine, poate să slujească de obiect într-o propoziție, într-o afirmație a mea. Orice: lucruri care mă afectează pe mine, sau lucruri care nu mă afectează pe mine, lucruri care mi se impun mie, sau lucruri pe care le inventez eu, mi le închipui.

Vasăzică, de îndată ce orice poate să fie obiect pentru mine, lucrurile pe care mi le închipui, sau lucrurile care se impun mie, sunt deodată două categorii de ceva.

Când eu spun, cum spuneam adineaori: „balaurul cu șapte capete este un animal foarte primejdios“, eu pot să-mi închipui că nu există balaurul cu șapte capete. Când eu spun că el este un animal foarte primejdios, nu însemnează că el există ca un animal foarte primejdios, ci însemnează pur și simplu că dacă un balaur cu șapte capete există, atunci, cu siguranță că el este un animal foarte primejdios. Vasăzică, existența, propriu-zis este cu totul altceva. Când însă obiectul mi se impune mie din afară într-un oarecare fel, atunci evident că avem de-a face cu alt fel de obiect. În propozițiile mele subiectele acestea pot să fie, prin urmare, de două categorii: pot să fie subiecte pe care eu le inventez, le trăiesc, le creez prin imaginația mea, sau pot să fie subiecte pe care eu nu le inventez, care mi se impun.

Care e deosebirea între unul și altul?

Cel dintâi nu este decât ca subiect al unei propoziții mea; cel de al doilea formează materia, oferă materia de subiect pentru o propoziție mie. Există, cu alte cuvinte, este și în afară de faptul că eu fac sau nu fac propoziție cu el, că eu îl întrebuințez sau nu îl întrebuințez ca subiect. În cazul acesta subiectul nu mai însemnează subiect de propoziție, ci însemnează altceva, și însemnează suport al unui eveniment, purtător al unui eveniment.

Vom spune deci că ființa se delimitează oarecum, se lămurește oarecum, se lămurește pentru noi prin aceea că orice ființă este un subiect și vom preciza că subiect însemnează tot ceea ce poartă ceva — fie ca predicat într-o judecată oarecare fie ca suport —, poartă o întâmplare în realitatea obiectivă.

Evident, această din urmă categorie de subiecte formează o categorie de ființe deosebite de cele dintâi, prin aceea că ele pot să fie subiecte de propoziție și ele sunt ființe chiar dacă nu sunt subiecte de propoziție. Dar, în general vorbind, ele pot să fie subiecte într-o propoziție a mea. Adică și a doua categorie de ființe sunt, pentru mine, obiecte. Foarte bine, dacă sunt pentru mine obiecte, parcă ne dă o indicație: ele sunt obiecte; și sunt obiecte pentru mine, vasăzică eu sunt altceva decât aceste obiecte.

Dar mai este ceva pentru care aceste obiecte sunt obiecte. Acest ceva, evident, de îndată ce acest ceva are facultatea de a avea obiect, acest ceva este și el, la rândul lui, subiect.

Prin urmare, în afară de subiecte de propoziție și de subiectele acelea ontice — care au calitatea că sunt obiecte pentru mine —, noi mai descoperim încă un fel de ființe. Acest fel de ființe este determinat sau este definit, identificat, prin faptul că orice ființă poate să fie obiect. În afară de faptul că orice ființă este un purtător de ceva (este un subiect), orice ființă poate să fie un obiect. De îndată ce este obiect, el este obiect pentru cineva, pentru ceva; și, fiind obiect pentru cineva, acel cineva sau ceva este, iarăși, subiect. Subiectul acesta se deosebește de celelalte subiecte care pot să fie obiecte?

Evident că se deosebește de celelalte două categorii, de îndată ce ele, aceste două categorii, pot să fie obiecte pentru subiect și subiectul nu poate să fie obiect pentru acele obiecte. Vasăzică, nu există o reciprocitate, o posibilitate de a inversa termenii raportului acesta. Raporturile subiect-obiect sunt univoce, merg într-o singură direcție — aproximativ aș zice univoce, merg într-o direcție, da, dar evident că subiectul acesta: − pentru care celelalte două categorii de subiecte sunt obiecte − nu se deosebește în el însuși; întrucât este subiect, nu se deosebește ca structură intimă de celelalte, adică și cu el se poate întâmpla ceva, și el poartă ceva.

Și mai e ceva. În momentul în care eu constat că există un subiect pentru care celelalte categorii de subiecte pot deveni obiecte, în același moment subiectul meu devine și el obiect; nu pentru cele două categorii de subiecte, ci pentru un alt subiect, care stă dincoace de el și care, ca orice subiect, poate să devină obiect.

Desigur, orice subiect poate să devină obiect, orice obiect este subiect; dar un obiect este subiect pentru o anumită situație și niciodată pentru situația inversă. Există, prin urmare, o ordine a ființelor. Prima idee de ordine pe care o introducem, pe care o descoperim, prin urmare, în experiența noastră, se face în legătură cu ideea generală de ființă. Orice ființă se definește prin aceea că este subiect, orice subiect poate deveni obiect pentru un alt subiect, care, la rândul lui, devine și el obiect pentru un alt subiect. Dar drumul acesta de transformare a subiectului în obiect ia o singură direcție, nu este reversibil. Nu se poate răsturna raportul acesta de subiect-obiect. Adică subiect-obiect sunt, propriu-zis, existențe sau ființe funcționale. Nu în sine poate să fie cineva obiect; cineva poate să fie în sine cel mult subiect. De aceea eu definesc ființa ca subiect, nu ca obiect. Obiect este un subiect în legătură cu altceva, subiect este ființa în ea însăși. Vedeți prin urmare că atunci când spuneam, la începutul conversației acesteia, că totuși se poate afirma ceva despre acest ceva care este ființa nu greșeam chiar așa de mult. Pentru că, a afirma că o ființă este un subiect este, fără îndoială, ceva mai mult decât o tautologie; pentru că în momentul în care eu definesc ființa ca subiect, o definesc nu atât prin ea însăși, cât prin funcțiunea ei.

Se poate spune, în adevăr, că este greu să definesc ființa din punct de vedere logic prin genul proxim și diferența specifică. Se poate spune că este greu să definesc ființa sau structura vieții individuale, dar nu se poate spune că noi nu am putea afirma nimic despre ființă. Putem face această afirmație în legătură cu funcțiunea ființei.