1. A fi. Feluri de a fi

Ați văzut că în încercarea noastră de a pipăi existența — și anume, în aspectele ei cele mai generale — am izbutit să fixăm o primă determinare; și am precizat în această primă determinare calitatea de subiect a ființei.

Evident, această calitate de subiect nu spune prea mult. O să vedeți d-voastră însă, în desfășurarea ulterioară a convorbirilor noastre, că ea are anumite consecințe, că, prin urmare, nu degeaba am ținut noi să aducem această precizare care, dacă nu spune prea mult, totuși spune ceva.

Ați văzut, pe de altă parte, că sunt mai multe categorii de ființe care pot să fie subiecte: am stabilit, de pildă, că ceva poate să fie subiect al unei propoziții.

Am stabilit, pe de altă parte, că ceva poate să fie subiect suport, purtător al unui proces oarecare, al unei întâmplări.

În sfârșit — iarăși, vă aduceți aminte —, am găsit că există o categorie specială de subiecte, care este formată din ceea ce numim noi eul, subiectul care cunoaște ceva.

Aceste diverse categorii de ființe nu sunt diverse numai în ele însele; sunt diverse, mai ales, în felul lor de comportare, adică în felul lor de a fi.

A fi este, cum să spun, ceva simplu într-un fel, dar diferențiat în alt fel. De pildă, când eu vorbesc de masa aceasta, masa aceasta este ceva care, indiferent de faptul că sunt eu aici sau că nu sunt eu aici, indiferent, prin urmare, de faptul că există cineva care să ia cunoștință de ea, ea este. Este într-un fel și se comportă într-un fel și poate să fie luată la cunoștință de cineva.

Vedeți, masa asta este astăzi aici. Peste 2000 de ani, pusă în anumite împrejurări, nu mai este aici, ea dispare, se desface, se întâmplă ceva cu ea.

Gândiți-vă însă că masa aceasta pe care eu o cunosc — eu o cunosc, cum știți d-voastră, din alte considerațiuni —, o cunosc cu ajutorul unui concept. Conceptul acesta este un instrument al meu cu care eu izbutesc să identific lucrurile. Cum știți d-voastră, conceptul acesta este și el, prin urmare, ceva care are o ființă.