2. Ființă, concept și obiect

Există masa întrucât este un lucru și este un subiect, este subiectul unui proces care se întâmplă în afară de mine, independent de mine. Masă, conceptul cu care identific obiectul, acesta are și el, într-un fel, este și el într-un fel, o ființă. Dar cu ființa aceasta, spre deosebire de obiectul respectiv, cu ființa aceasta nu se întâmplă niciodată nimic. Ființa aceasta: conceptul de masă, este și ea subiect, poate să fie subiect, într-o propoziție oarecare, de pildă; dar subiectul acesta nu are, ca să zic așa, ca să întrebuințez un termen mai mult imaginar decât un termen propriu-zis, ființa aceasta a conceptului nu are viați Nu se întâmplă nimic cu conceptul, în înțelesul că conceptul acesta peste 200 de ani, și peste 20 000 de ani, rămâne întotdeauna același.

Ce însemnează: rămâne întotdeauna același, nimic nu se schimbă în el? Însemnează: nimic nu se întâmplă cu el.

Evident, eu pot să fac judecăți cu ajutorul acestui concept. Conceptul acesta poate să suporte și el ceva, o judecată, sigur. Dar cu conceptul acesta luat ca un obiect (ca o ființă, mai exact), ca o ființă în afară de mine, nu se întâmplă nimic, nu se schimbă deloc. Nu că nu se schimbă în el însuși. Mai mult — o să vedeți d-voastră deosebirea —, nu numai că nu se schimbă în el însuși, dar el nu este punct de plecare pentru nici un proces, pentru nimic.

Vedeți, dacă eu iau un ou și-l pun la o anumită temperatură, oul ăsta se schimbă, oul ăsta dispare cu totul și în locul lui am altceva.

O să spuneți d-voastră: „Foarte bine, dar a fost ceva în oul acela, ceva care continuă să fie în acea ființă care urmează oului.“ Dumnezeu știe; se poate, nu?

Cu conceptul nu se întâmplă nimic, nu este punct de plecare pentru ceva, nu intră în nici un proces. Adică, cu alți termeni spus, conceptul nu are istorie.

Vasăzică, există anumite ființe care nu au istorie și există alte ființe, cum este masa aceasta, cum este oul de care vorbeam adineaori, care au istorie. Obiectul, sau ființa aceasta, a conceptului fără istorie, este o ființă în ea însăși?

Dacă vă aduceți bine aminte de la alte convorbiri ale noastre, noi a trebuit să-i recunoaștem acestei ființe calitatea de obiect.

Ce însemnează să-i recunoaștem calitatea de obiect? Însemnează să recunoaștem că această ființă are o anumită structură a ei, ca să zic așa, pe care noi nu o putem influența în nici un fel. De pildă, conceptul de triunghi. Conceptul de triunghi, în felul cel mai general, se definește prin trei drepte în același plan: trei drepte în același plan dau totdeauna un triunghi, indiferent de poziția pe care o ocupă aceste drepte. Teoretic vorbind, chiar dacă aceste drepte ar fi paralele și în același plan, știți că și dreptele paralele se întâlnesc undeva: la infinit. Trei drepte într-un plan definesc, prin urmare, conceptul de triunghi.

Conceptul acesta de triunghi însă, definit numai prin aceste trei drepte, mai are și alte calități.

Aceste calități nu depind de noi.

Eu am inventat, să zicem, obiectul acesta ideal matematic de triunghi. Eu l-am inventat, l-am făcut eu, dar eu sunt obligat să recunosc că, alături de aceste elemente fundamentale pe care le-am luat eu ca să-l constitui, ca să inventez acest obiect ideal, se mai ivesc alte elemente. Se ivește elementul de unghi, de exemplu; se ivește valoarea sumei unghiurilor, se ivesc, pe urmă, diverse raporturi fixe care există între aceste elemente.

Eu pot să definesc un triunghi prin trei laturi. Dar tot așa de bine pot să definesc triunghiul printr-o latură și două unghiuri. De asemenea, când calculez suprafața unui triunghi, însemnează că eu descopăr anumite relații care există între elemente.

Eu descopăr anumite elemente. Însuși termenul acesta pe care îl întrebuințez eu: «să descopăr» este caracteristic. Nu descoperi ceva pe care îl faci tu, descoperi ceva care există în afară de tine, adică este obiect.

Vasăzică, obiectul acesta ideal al triunghiului matematic, pe de o parte; pe de altă parte, conceptul acela de care vorbeam adineaori, sunt obiecte. Adică sunt ființe care, independent de originea lor, există în ele însele, au o anumită structură a lor căreia eu nu pot să-i fac nici un fel de modificare fără ca să nu modific însăși ființa respectivă. Desigur. Dar, vedeți d-voastră, obiectele acestea, existând oarecum independente de mine, nu există propriu-zis totuși decât prin mine. Nu există un concept există un concept ca instrument al meu de identificare. Nu ca instrument în sine, pentru că și un tipar este un instrument evident, dar instrumentul acesta există în același timp ca un lucru oarecare, pe câtă vreme conceptul nu există decât în funcție de conștiința mea cunoscătoare. Subiectul acesta care cunoaște, eu, are o serie de instrumente de cunoaștere ale mele. Ele nu au o existență independentă de mine. Un asemenea instrument de cunoaștere are o existență independentă de mine întrucât este obiect. Întrucât este obiect, adică, întrucât, din momentul în care am inventat acest instrument, eu nu mai pot să îi schimb structura; dar nu are existența independentă de mine în ceea ce privește, hai să zicem, originea lui.

Masa aceasta poate să existe; și un cal, și un munte există indiferent de faptul că exist eu.