6. Eul ca trăire. Eu ca obiect pentru mine însumi

Eu știu că există obiecte în afară de mine; știu că între aceste obiecte — care există în afară de mine și fără concursul meu — sunt oameni pe care — întrucât și eu însumi sunt om, adică obiect — eu îi cunosc; îi cunosc exact în același fel în care mă cunosc pe mine. Dar eul acelor oameni eu nu pot să-l cunosc, pentru că eu, întrucât sunt eu, sunt, cum să spun, obiect de trăire imediată pentru mine însumi. Acest eu fac parte, prin urmare, dintr-o categorie deosebită, aș zice, de obiecte: eu mă trăiesc pe mine ca eu întru atât întrucât sunt eu și întrucât mă trăiesc pe mine. Eu devin pentru mine obiect. Acela care trăiește este subiect și trăiește pe cineva. Eu mă trăiesc pe mine și pot să devin obiect pentru mine însumi, dar acest eu nu poate să devină obiect pentru altcineva afară de el.

Există, prin urmare, o linie, chiar dacă teoretic ar merge în infinit, dar această linie este oarecum îngrădită, nici un fel de pătrundere din afară. Eu sunt obiect pentru mine însumi, nu pot să fiu obiect pentru altcineva. Un obiect oarecare poate să fie obiect și pentru altul: masa asta.