5. Eul — în sine și în raport cu celelalte euri

Ce sunt eu?

Eu sunt în totalitatea experienței acesteia, fără îndoială, un punct de reper. Experiența însemnează, în ultimă analiză, ceva care există pentru mine, chiar dacă nu există prin mine. Din momentul în care eu vreau să mă orientez în mijlocul experienței, totul se raportează la mine, eu sunt centrul de reper.

Dar ceilalți care există?

Ceilalți care există sunt pentru mine obiecte existând independent de mine ca eu. Ei nu există propriu-zis pentru mine în nici un caz, sau există într-un fel analog. Masa există într-un fel precis; omul există exact în același fel ca și masa. Eu exist în chip deosebit de masă și în chip deosebit de obiectele pe care le inventez în anumite scopuri. Dar eu exist în chip absolut deosebit de ceea ce s-ar putea să fiu eu în ceilalți. Pentru că, de acel eu care s-ar putea să existe în ceilalți eu nu pot să iau cunoștință, eu trebuie să o presupun pe cale de analogie, trebuie să admit că ceea ce se întâmplă cu mine se întâmplă, în condițiuni analoage, și cu ceilalți oameni. Dar eu nu pot să iau cunoștință în nici un fel de ceea ce se întâmplă în ceilalți oameni.

Adică eul — întrucât s-ar presupune că nu există în toată existența aceasta decât un singur eu, al meu — este ceva ireductibil, există în el însuși, absolut incapabil de a se transmite.