2. Existența mea ca fapt trăit

Domnilor, eu plec întotdeauna de la fapte — nici de la idei, nici de la teorii. Și teoriile pot să fie fapte; și ideile pot să fie fapte. Dar ceea ce mă interesează pe mine este faptul ca atare, de orice natură, de orice categorie ar fi. Iar faptul primar pe care eu îl trăiesc este această existență, întâi: existența mea. Acesta este primul lucru pe care îl trăiesc eu. Când însă eu spun că „trăiesc această existență a mea“, nu fac nici un fel de confuzie, nici un fel de apropiere cu ceea ce s-a numit în filosofie „subiectivism“. Nu este punctul de plecare al lui Descartes acest „eu mă trăiesc pe mine“, pentru că eu nu plec de la un centru la care reduc toate lucrurile celelalte, ci plec, pur și simplu, de la un fapt care este neutru, dar care are această calitate specială că este primul fapt pe care eu îl trăiesc.

Evident, ceea ce spun eu acum este adevărat într-un anumit sens. Pentru că, de fapt, primul fapt pe care îl constat eu nu este existența mea; nu este existența mea ca atare, este existența altor lucruri. Dar, în sfârșit, existența altor lucruri este, cum să spun eu?, este ceva care poate să fie pus în discuție într-un oarecare fel. Pe câtă vreme faptul fundamental care nu poate să fie pus în discuție în nici un fel este acest fapt că eu trăiesc existența mea. Nu eu, ăsta care exist — sau, poate că și eu, ăsta care exist. Dar eu știu că eu exist pentru că eu simt că exist. Și atunci, în același fel în care eu simt că eu exist, în același fel simt că există și alții, și alte lucruri, altceva, în afară de mine.