4. Ceva și altceva

Ființa, ca obiect de gândire, este și ea o unitate. Este ceva. Și atunci, unui ceva i se alătură întotdeauna în gândirea noastră altceva, ca proces de gândire. (Vă rog să subliniați altceva.)

Vasăzică, nu se poate ca noi să ne gândim la ceva, fără ca în gândire să nu existe posibilitatea unui altceva, deosebit, de acest ceva. De ce? Pentru că, a închide în unitate însemnează între altele, a mărgini, a limita, a deosebi ceea ce este ceva de ceea ce nu este acest ceva. Așa este mecanismul nostru. De ce este așa, nu știu. Aici nu este nevoie de justificare.

— Păi, se zice, asta este în virtutea principiului de contradicție.

— Ha, ha! Asta nu-i nici o virtute. Așa este. Să nu ne furăm căciula singuri.

— De ce este gândirea așa?

— Așa este.

— De ce are doi ochi?

— Pentru că are doi ochi! Dacă ar avea trei, ar vedea…

Nu se întreabă: de ce? decât în legătură cu transformările, nu în legătură cu existența pur și simplu.

Aveam un prieten matematician — acuma a ajuns profesor la Universitate — și-l întrebam:

— De ce suma unghiurilor unui triunghi are 180°?

— Cum, nu știi? Ducem o linie, mai ducem una…

— Nu vreau să-mi dovedești că este egală, asta te cred. Dar: de ce?

— Cum de ce? Nu înțelegi? Duci o linie, mai duci una… (Se vedea de atunci că avea să ajungă profesor la Universitate!)

Așa este gândirea omenească: unui ceva trebuie să-i corespundă altceva. Vedeți d-voastră, aici este un lucru, dincolo este alt lucru; dincolo, în sfârșit, alt lucru. Aici e ceva, dincolo este altceva.