5. Eul și nimicul

Dar — aici aș vrea să văd cum ies logica sau metafizica asta dialectică din încurcătură —, închipuiți-vă că d-voastră trăiți o statuie! Adică: toată ființa d-voastră este concentrată, absorbită într-o anumită statuie. Dar, pentru că sunteți băieți frumoși, să vă spun: închipuiți-vă d-voastră că sunteți îndrăgostiți… (Nu este așa de râs treaba asta. Mie îmi pare rău că nu mai pot să fiu…)

D-voastră știți care este, ca să zic așa, fenomenologia. Sunteți într-adevăr, concentrați, absorbiți în această activitate a d-voastră. Și atunci spuneți: „Domnule, în afară de eu nu mai există nimic. Ce însemnează asta: în afară de eu, nimic? Cum nu mai există nimic? Nu sunt examene, profesori de-ăștia (te mai trântesc…); nu plouă, nu-i ninsoare? Ce însemnează că «în afară de eu nu există nimic»?“

Ce însemnează „nimic“? Care este problema pe care vrem s-o dezbatem? Descoperim că în experiența fiecăruia (nu ca în experiența ălora din cărți) acest „nimic“ însemnează ceva. Însemnează acel „altceva“ pe care îl pune întotdeauna gândirea omenească.

Când aceasta? Când ființa mea este concentrată asupra unui singur fapt, asupra unui singur lucru, atunci acest „altceva“ este nimic. Când mă uit în jurul meu, văd obiectele: un om, alt om, o bancă, o masă ș.a.m.d.. Este „ceva“ și este „altceva“. Dar, la un moment dat, acest „altceva“ este nimic. Când te întreabă cineva: „Ce ai dumneata în buzunar, domnule?“ „Ce să am, domnule, n-am nimic.“ „N-ai? Ai: cutie de chibrite, niște firimituri de covrig, o mulțime de lucruri.“ Ai răspuns însă: „N-am nimic!“ Ai mințit dumneata? N-ai mințit. Dar dumneata ai restrâns atunci toată existența la ceva și n-ai trăit în acel moment decât acea existență. Ai restrâns existența când ai spus: „N-am nimic!“ „N-am nimic care să te îndreptățească pe dumneata să mă întrebi. Bunăoară: nimic din lucrurile care ți-ar da dreptul să mă întrebi: «Bunăoară, ce ai în buzunar?» nu există în buzunarul meu.“ Vasăzică, toată existența era redusă la „ceva“.

Această reducere a existenței la ceva nu e o reducere absolută, aș zice, nu este un act ilogic.

Pentru că, din punct de vedere logic este o absurditate, o aberație. Este, iarăși, un act de trăire personală. Eu, cu toată ființa mea, sunt îngrămădit asupra unei categorii de fapte și încolo nu mai există nimic. Pentru că eu nu mai trăiesc nimic în afară de această categorie de fapte. „Nimic“, prin urmare, este o poziție logică față de un „ceva“ de natură nelogică: „Nimic“ este „altceva“ față de un „ceva“ la care, prin trăire, se reduce — în chip arbitrar, fără îndoială, dar efectiv — întreaga existență. Așa fiind, „nimic“ nu este propriu-zis o poziție de sine stătătoare. Nu se poate spune: Nu este nimic.

Dar, o să spuneți d-voastră, cum este asta: „Nu se poate spune că nu există nimic? Noi am învățat la carte că Dumnezeu a făcut lumea din nimic.“

Ha, păi asta nu însemnează că Dumnezeu a făcut lumea din nimic. Căci era aici „Dumnezeu“ și dincolo „nimic“, ca ceva deosebit de Dumnezeu, dar tot ca ceva existând. Și Dumnezeu a luat nimicul și a făcut lumea din nimic. „Dumnezeu a făcut lumea din nimic“ însemnează: Dumnezeu n-a avut alt motiv — alt punct de plecare, mai exact — pentru facerea lumii în afară de El. Dar El „era“. Din El pornește această inițiativă a facerii lumii. Nimic nu l-a determinat pe dânsul să facă lumea în afară de ceea ce era El. Dar El era. Vedeți? Poziția pozitivă este cea valabilă. O să spuneți: „Cum «Dumnezeu era»?! Dumnezeu este, întotdeauna“ „Sigur că era dintotdeauna.“ „Dumnezeu nu poate să facă orice?“ „Poate.“ „Atunci El putea să facă să nu existe nici El?“ „Nu putea.“

Astea sunt, iarăși, șmecherii dialectice…

M-a întrebat unul la Varșovia: „Păi Dumnezeu nu poate să facă orice?“ Dacă poate, să se strângă; să nu fie decât în odaia asta. Ce să mai vorbesc? Nu poate nici Dumnezeu să facă orice. Dumnezeu nu poate să facă nimic împotriva lui. Este o aberație, sau este pur și simplu o jucărie, să se creadă că Dumnezeu poate să facă ceva contra naturii lui. Dacă ar face ceva contra naturii lui, ar înceta să fie Dumnezeu. După cum omul, când face ceva contra naturii lui, ajunge, în adevăr, neom. Omul poate să ajungă neom, slavă Domnului! Din nenorocire, sunt prea mulți neoameni! Dumnezeu nu poate să facă ceva contra naturii lui, pentru simplul motiv că atunci n-ar mai fi Dumnezeu. Și, dacă n-ar mai fi Dumnezeu, atunci ce ar fi? Ar fi ceva care nu este Dumnezeu? Nu. N-ar mai fi nimic. Or, „nimic“ nu se poate să existe, pur și simplu, pentru că „nimic“ nu este decât „altceva“.