7. Trăirea ca punct de plecare

Dacă am admite că, într-adevăr, metafizica este o activitate pur și simplu cerebrală, că punctul de plecare în viața noastră este formal logic, atunci trebuie să ne lăsăm păgubași, de la început. Pentru că, în adevăr, logicește nu poți să spui nimic. Dar dacă nu poți spune nimic despre aceasta, cum să spui despre cealaltă? Nu aș risca să mă învârtesc, adică, într-un cerc vicios, cel puțin într-o petiție de principii? Sigur că da; dar vedeți, nu există obligație pentru mine — nu văd de ce ar exista lucrul acesta — ca definiția să fie de natură logică. Unde scrie asta? Cine mă obligă la asta? Cum? Faptul acesta precis că eu trăiesc un lucru nu poate să însemneze nimic? Nu pot eu să-l iau ca punct de plecare? Sigur că da. Atunci, evident, există și această posibilitate: să consideri trăirea ca punct de plecare, în loc să consideri gândirea ca punct de plecare. Întâi. Și al doilea: trăirea ca punct de plecare este recomandabilă, pentru că este vorba de instrument de metodă deocamdată (prin urmare, pot să întrebuințez foarte bine cuvântul „recomandabil“.) Trăirea ca punct de plecare este recomandabilă, pentru că lămurește o sumă de alte probleme, altfel insolubile — și, între altele, problema lui „nimic“. Una este constatarea diversității obiectelor care mi se oferă mie ca conștiință gânditoare. Alta este opoziția ceva-nimic. Evident, la baza opoziției ceva-nimic este procesul logic ceva-altceva. Dar nimic este un altceva special, care altceva nu însemnează ceas sau masă. Ci însemnează: ceva deosebit de cel dintâi. Deci, ceva-altceva este, în adevăr, o pereche, aș zice, de natură logică. Așa gândește mintea mea, așa lucrează mintea mea. Ea deosebește ceea ce este într-un fel de ceea ce este într-alt fel, de ceea ce nu este așa cum este cel dintâi. Asta este, precis, logică (principiul contradicției). Dar nimic însemnează un altceva cu totul special. Nimic însemnează altceva-ul ceva-ului care se identifică cu tot ceea ce există. Cum însă acest ceva la care se reduce, în chip absolut, toată existența ia diverse forme, eu pot să spun „nimic“ într-o sumă de împrejurări: „Ce ai făcut astăzi?“ „Nimic.“ „Ai să-mi spui ceva?“ „Nimic!“ Ș.a.m.d.

„Ce ai făcut astăzi?“ „Nimic.“ N-ai făcut nimic? Eventual, te-ai sculat; eventual, te-ai spălat; eventual, ai mâncat. Ai răspuns totuși: „Nimic!“ Vasăzică „nimic“ asta însemnează. Prin însuși faptul că zici „nimic“ însemnează însă a-ți reduce toată existența la ceva. Această reducere la ceva a existenței — (nu fac decât să repet; dacă insist, este pentru că lucrurile nu sunt chiar simple; este bine să vorbim puțin, și strâns, și încercuind de trei-patru ori) — însemnează că am redus toată existența la ceva în chip arbitrar, dar în chip valabil. Arbitrar se reduce existența când spui: „Ce ai în buzunar?“ ,,Nimic.“ N-am nimic să-ți dea dumitale drept să mă bănuiești pe mine. Arbitrar, totuși valabil. Este valabil pentru că eu reduc toata existența. Cum? Printr-un act de trăire, nu printr-un act logic. Prin actul logic este imposibil să fac operația asta, pentru simplul motiv că ființa mea nu poate să trăiască toate lucrurile dintr-o dată. Prin esența ei, ea trăiește anumite lucruri și se dezinteresează de celelalte. Ființa mea se concentrează în trăirea ei pe anumite centre și le trăiește așa de intens, încât încolo nu se mai întâmplă nimic pentru ea. Logicește, propriu-zis, este ca contradicție, o absurditate să zici: „asta este totul“. Logicește „asta“ nu-i „totul“, ci, cum v-am spus eu d-voastră, pasional, Pasional, este totul. Actul de trăire este un act pasional. Și metafizica este un act pasional. Și metafizica este un act pasional la originea ei. Ca și viața religioasă, ca și dragostea. Sunt lucruri cam de aceeași natură.

Vasăzică, numai pasional se poate reduce existența la ceva mărginit, arbitrar și totuși valabil. Și, numai pasional se poate deschide drumul pentru operația cealaltă, alogică, a lui „altceva“, care altceva devine „nimic“. Nimic este altceva logic transpus în cadru pasional. Nu există „nimic“. Nimic există în legătură cu ceva. Dar, în același timp în care ai spus „nimic“, în același timp ai făcut o afirmație absolută. De aceea, se poate spune — cu drept cuvânt, paradoxal, fără îndoială — că nihiliștii sunt cei mai mari afirmatori ai absolutului. Pentru că, în același moment în care afirmă existența nimicului, au concentrat toată existența în ceva de natură absolută. Nu există, „nimic în sine“ însuși. A spune că există „nimic în sine“ însuși însemnează pur și simplu, a transforma într-o categorie sau într-o existență ontologică o categorie logică. Și, încă, o categorie logică de natură funcțională, aș zice. Așa funcționează mintea mea omenească: un „ceva“ cere „altceva“ și „altceva“. Vasăzică, este un element funcțional al gândirii mele. Și acest element funcțional, instrument al gândirii mele, în anumite condiții, pot să-l transform într-o existență substanțială, ontologică. Absolut fals, neîndreptățit.

Iată, prin urmare, domnilor, primul punct câștigat în tratarea pozitivă a materialului care ni se oferă nouă. Acest punct, ca punct de plecare în metafizică, este un act de trăire. Nu există obligație dialectică — ca să zic așa — pentru activitatea metafizică. Acest act de trăire izbutește să pună problema ființei și să lămurească problema nimicului.