6. Nimicul și ființa

Prin urmare: trebuie să existe ceva ca să existe nimic. Nimic, încă o dată, traduce acest altceva logic în situația în care „ceva“ însemnează reducția totală a existenței la o parte de existență (printr-un act de trăire, nu printr-un act logic). Vasăzică, vedeți d-voastră, din dezbaterea aceasta — care, vă rog să credeți, nu vreau să aibă nimic de virtuos în ea, ci doar lămurirea unor lucruri fundamentale ale experienței noastre imediate — noi constatăm existența ființei ca un fapt care ne este dat nouă prin trăire. Și constatăm, prin urmare, posibilitatea unei definiții în afară de instrumentul nostru logic. Considerându-ne pe noi înșine, prin toată ființa noastră, în această funcție de instrument de identificare, nu este nimic contradictoriu în această metodă pe care o adoptăm noi și, iarăși, nimic insuficient. Insuficiență este mai degrabă dincolo, în metoda logică, care nu poate admite decât definiții categoriale. Și, dat fiind că ființa este nu știu ce posibil, nu poate să existe nici o categorie deasupra ei. Deci, este imposibil să spună ceva despre ființă — chiar îi este absolut imposibil să spună ceva despre ființă. Nici măcar că este ființă nu poate să spună.

Atunci, nu mai înțeleg nimic. Dacă nu pot să spun nimic despre ființă, atunci cum pot spune cuvântul ființă? Cum pot spune ființă, dacă nu pot spune nimic despre ea? Dar când ai spus ființă, nu ai spus deja ființă, nu ai spus ceva despre ceva. Atunci, în virtutea cărui fapt poți d-ta, care este metoda, ca să zic așa, care este drumul, care este calea prin care d-ta ajungi să spui ceva despre ființă? Evident, cale logică nu este. Dar asta însemnează că nu există nici un fel de cale?