1. Metafizica și polaritatea ființei omenești

Domnilor, cu cât ne apropiem de sfârșit, cu atât și convorbirile noastre asupra metafizicii devin mai dificile pentru că această cercetare se apropie de probleme mai gingașe și, prin urmare, mai personale.

Eu v-am prevenit pe d-voastră că metafizica este, într-un fel, o activitate lirică. Și era de așteptat, prin urmare, ca pozițiile ultime să se asemene aproape cu o spovedanie personală. Evident, spovedania asta este binefăcătoare când este făcută în condițiile și în împrejurările în care ea trebuie să se facă. Este însă foarte greu de realizat acest lucru într-un curs public la Universitate, pentru că cere o anumită indiscreție și nu este nimeni bucuros să fie indiscret cu el însuși față de alții.

Așa fiind, o să vă mulțumiți mai degrabă cu indicații generale, care să vă pună pe d-voastră pe urma unor anumite probleme decât cu coborârea până în adâncul ființei omenești, respectiv a mea.

În legătură cu această problemă a metafizicii, vă aduceți aminte că am vorbit mai insistent în ultimele noastre întâlniri despre probleme în legătură cu o anumită polaritate a ființei omenești, între soluții opuse; mai bine zis, între atitudini oarecum opuse. Așa a fost necesitatea de a ne da, căreia i se opune necesitatea de a ne împotrivi; iar pe de altă parte, necesitatea de a cădea, fatalitatea căderii în general față de existență.

Ajungem deci să vorbim astăzi despre întuneric și despre lumină, două mari regiuni în care se mișcă ființa umană.