4. Lumea trăită și lumea gândită

Dar mai există uneori o deosebire. Și anume, aceea că disprețul poate fi sec la cei din lumină. Cei din întuneric înțeleg mai mult, pentru că ei stau la rădăcina existenței, dar nu există posibilitatea de coborâre de la existență la ființă. Dar poate să existe posibilitatea ridicării de la ființă la existență.

De cele mai multe ori nu există nimic semnificativ pentru cei din lumină.

Deosebirea este — precum vedeți — între ceea ce numim inteligență, rațiune și ceea ce am numit principiu creator — elanul.

Unii trăiesc într-un fel acolo unde este soare; ceilalți, acolo unde este întuneric. Și nu știm pentru ce, este un fel de întuneric albastru, în care lucrurile își afirmă existența lor, o existență misterioasă. Ce nu știi este până unde poți merge. Apare o spaimă din incertitudinea de a calcula. Spaima aceasta este permanentă. Există întotdeauna o zonă de surprize, o zonă de incalculabil.

Evident, eu împart zonele acestea schematic, dar ele nu sunt chiar așa de deosebite.

Noi zicem că într-o parte este lumea trăită și de cealaltă parte, lumea gândită. Noi trăim pur și simplu în lumea aceasta a întunericului. Cum se spune, există o încordare care se simte mai ales în coșul pieptului. De aceea spunem că nu mai încăpem în noi înșine. Toate puterile acestea pe care le adunăm noi se ciocnesc, caută un drum, o dezlegare. În acest sens întunericul mărginește lumina, în același fel în care moartea mărginește viața.

Deci, noi trebuie să ieșim din noi înșine, iubind moartea, sau urând moartea.

Nu dorește moarte pentru moarte decât cel care s-a transformat pe el însuși în câmpul de bătaie, atunci când luptele acestea au pustiit totul. Prin tine însuți ai ajuns la un fel de odihnă ca la o încetare a încordării acesteia. Dar moartea poate fi o piedică în calea izbânzii, după cum poate fi un element al victoriei — și atunci luptătorul dorește moartea — nu? — ca o soluție.

Un om al luminii este cel care dorește această moarte ca un moment afirmativ. Cine urăște moartea, cine se teme de moarte, se teme în două feluri.

Într-un fel foarte puțin interesant, omul este prins într-un șir de mici satisfacții, cum este pentru un biet om care nu a avut decât necazuri în viață. Evident că lui îi este frică de moarte, pentru că renunță la aceste mici satisfacții. Dar sunt oameni care mai urăsc moartea pentru că au oroare de neființă.