3. Întunericul mărginește lumina. Trăirea întunericului

Noi putem să inventăm orice, putem să zburăm în aer, putem umbla pe sub apă, dar întotdeauna noi vom avea impresia că nu am ajuns undeva la fund, la temelie. Că există dincolo de viață, cu formele ei afirmative, ceva către care tindem ca înspre depășirea acestei existențe.

Suntem legați de ceva și suntem gata să venim — aș zice — din întuneric, pentru că venim din pământ, de la mama noastră, într-un fel: poporul, neamul nostru.

Se vorbește astăzi, în anumite părți ale Europei, de o noblețe a pământului. Dacă nu este noblețe este sigur însă că pământul și sângele sunt o realitate. Ele sunt însuși resortul acestei existențe.

Noi nu putem vorbi despre pământ sau despre sânge tot așa de clar cum vorbim despre un aeroplan, de exemplu. În momentul în care se poate vorbi tot așa de clar despre ele, nu ar mai fi întuneric.

Totdeauna zona aceasta rămâne ca ceva pe care noi îl pipăim cel mult, dar nu-l putem lămuri.

Spunem, domnilor, că întunericul mărginește lumina.

Vedeți că viața aceasta se mărginește cu întunericul într-un fel oarecare, cum s-ar mărgini cu moartea. Un om care luptă își ia asupra lui riscul morții, dar el nu este ferit de moarte. Un luptător nu dorește moartea, nici nu urăște moartea. Ceea ce îl interesează pe el este lupta. Cel mult are teama că poate să existe moartea, care să însemne un obstacol într-un anumit moment pentru cauza izbânzii.

Eu nu mă tem de moartea propriu-zisă, ci mă tem de moartea aceasta ca o piedică în calea izbânzii.

Moartea este ceva atât de plicticos, cum ar fi vremea rea, care ar putea să întrerupă victoria. Cum era pe vremuri o ploaie care umezea praful de pușcă: era o nenorocire mare, dar era un element exterior care putea să declanșeze la un moment dat această nenorocire pentru luptător, care este dezinteresat față de moartea lui.

Gândiți-vă însă că, în afară de acești oameni care doresc moartea într-un fel, sunt unii care se tem de moarte. Aceștia nu sunt oamenii vieții, sunt oamenii întunericului. Dar întuneric însemnează aici legătura noastră cu principiile existenței, mai mult decât cu existența însăși.

Între aceste două categorii de oameni a fost întotdeauna o deosebire, o deosebire atât de mare încât ei nu s-au înțeles niciodată. Față de oamenii din întuneric, oamenii din lumină duc o viață superficială. Oamenii se disprețuiesc unii pe alții în măsura în care ei fac parte din lumină sau din întuneric.