1. Metafizica — mărturisire de credință

Domnilor, ajuns în al 46-lea an al existenței mele (vârstă la care chiar și un om așa de puțin excepțional ca Immanuel Kant a sfârșit prin a fi numit profesor într-o universitate), m-am hotărât să dezbat înaintea d-voastră, într-o înșiruire sistematică, probleme de metafizică. Probleme izolate de metafizică am mai discutat noi împreună, dar o viziune sistematică a existenței nu am crezut că este bine să încep a vă expune, din pricina tinereții mele relative — față de speculația metafizică, nu față de slăbiciunile trupului omenesc.

A fost, într-adevăr, părerea mea că înainte de 40 de ani nu se poate face convenabil metafizică. Dacă în adevăr metafizica — așa cum spuneam adeseori — presupune sau tinde spre o viziune totală a existenței, atunci cel care vrea să dezbată asemenea probleme trebuie să ajungă cu experiența lui personală până la limitele extreme ale existenței, aș zice: să-și fi trăit toată viața. S-ar putea spune, din acest punct de vedere, că metafizica este un fel de destăinuire, un fel de mărturisire de credință a unui înviat din morți. Și încă „înviat din morți“ nu este tocmai exact, pentru că a muri este o acțiune foarte puțin clară, foarte puțin lămurită pentru noi.