2. Moartea și depășirea limitelor condiției umane

În adevăr, oricine moare, moare în două feluri. El poate să moară din momentul în care s-a născut. În cazul acesta, toată viața lui nu este decât o epuizare lentă a rezervei de viață cu care a venit pe lume. Un om însă mai poate să moară și altfel: poate să înceapă să moară din momentul în care și-a ratat mântuirea. Avem deci, în afară de oamenii aceștia care încep să moară din momentul nașterii lor — și care mor încetul cu încetul, se sting așa ca o feștilă la care se isprăvește seul —, avem un alt fel de oameni care, dintr-un preaplin al ființei lor, încearcă să depășească limitele condiției umane. Această condiție umană, evident, presupune anumite limite ce trebuie deslușite prin acte de trăire până la o anumită linie. Acela care trece dintr-un preaplin peste această linie încetează deci să existe în condiția umană; trece dincolo, trece în eternitate și este mântuit. Iar cine trece în eternitate și este mântuit, acela nu mai face metafizică, nu mai are nevoie să facă metafizică, el nu mai are nimic de spus oamenilor care au rămas dincoace. Dar cine a încercat această trecere în eternitate și a ratat-o, acela trece înapoi, cade înapoi în condiția umană; și din acel moment începe să moară. Dar iarăși: în momentul în care el începe să moară, el a cuprins deja în experiența lui toată experiența posibilă. În acel moment deci, el are la îndemână suficiente elemente pentru a construi acea viziune de ansamblu, acea viziune totală a existenței care este metafizica.