4. Libertate și limită

Însă, o să ziceți d-voastră: „Păi, un om poate să mănânce și poate să nu mănânce.“ Desigur, dacă vrea omul să intervină în fenomenele naturale, ajutându-le sau opunându-se lor. Dar cât? În anumite limite.

Și măgarul lui Nastratin, știți d-voastră, a învățat să trăiască fără să mănânce. Numai că, atunci când a învățat deja lecția, a murit — cum spune povestea. Când a murit? Exact când a învățat să trăiască fără să mănânce. Se vede că Nastratin ăsta a fost politician român.

Sunt, vasăzică, întotdeauna anumite limite.

Cunoașterea posibilităților însemnează putința de a interveni în desfășurarea întâmplării. Dar o putință de a interveni este totdeauna limitată. Limitată de ce? Limitată de natura însăși.

Evident, eu pot să nu mănânc deloc. Dar această acțiune a mea de a nu mânca deloc este ea însăși limitată. De ce anume? De viața mea. Dacă nu mai mănânc deloc, atunci mor. Și când ai murit nu mai poți și nu mai mănânci.

Există întotdeauna o limită a putinței mele de alegere. O limită a hotărârilor mele, o limită a libertății mele. Există libertate pentru mine, dar libertatea aceasta nu se poate exercita decât în anumite limite.

Eu nu pot să schimb mersul naturii. Eu pot, cel mult, să suspend un proces natural; sau, pot, cel mult, să-l distrug.

Sigur, cum spuneam adineaori, eu pot să refuz să mănânc. Dar până când? Până mor, și numai până mor. Nu la infinit.

Cu alte cuvinte, nu există o libertate absolută a omului. Ci, libertate însemnează putința de a alege între mai multe posibilități. Adică, înainte ca faptul să se fi întâmplat. Deci, această putință se exercită numai înainte.

Eu pot să contribui, să promovez sau să împiedic faptul.

Libertatea omenească se exercită în chip normal, în sensul promovării naturii. Asta e libertatea omenească, vedeți!

Să presupunem că eu fac politică. Ce însemnează pentru mine a face politică? Păi, zice, este foarte simplu. Dacă ești om deștept, dacă ești o mare personalitate, dumneata schimbi fața lucrurilor. E foarte aproximativă schimbarea lucrurilor, pentru că eu pot să zic: „De acum înainte în Țara Românească o să fundez un partid, o să-l așez pe baze parlamentare, voi face apoi o mișcare politică pe baze parlamentare…“ Așa, o să o pățesc ca bunul meu prieten Griguță Iunian. Un om de excepțională valoare, dar care nu capătă aderenți. De ce nu are aderenți, politic? Pentru că nu pot să fac politică după cum vreau eu, pentru că probabil hotărârilor mele le lipsește ceva sau le prisosește ceva. Ce le lipsește? Le lipsește conformitatea cu realitatea istorică.

Există un anumit cadru în care eu pot să fac politică. Cadrul în care eu pot să fac politică îmi este dat mie de realitatea istorică.

Prin urmare, eu — omul politic —, întotdeauna când fac o acțiune politică, trebuie să mă întreb: asta se potrivește cu realitatea istorică? Nu se potrivește înăuntrul acestui cadru istoric, nu există pentru mine putința de inițiativă, de alegere. Există libertate de acțiune — nu în afară de acest cadru, nu împotriva acestui cadru, nu depășind acest cadru.

Eu pot să fac o acțiune oricum. Dar acțiunile mele rămân nerodnice, ca un bob de grâu căzut pe piatră, deși el are o mulțime de posibilități. Dacă l-am pus pe piatră, acolo rămâne, acolo se usucă; n-o să iasă fir de grâu niciodată.

Vedeți, prin urmare, ce însemnează libertatea de acțiune.

Mai întâi intervine libertatea de acțiune și ea nu se poate face decât în sensul naturii. Ea nu însemnează propriu-zis acțiune înăuntrul acestei naturi, ci însemnează altceva, însemnează promovare.

Istoria își urmează cursul ei și noi putem să o ajutăm într-o măsură oarecare pentru ca ea să se facă mai repede, mai ușor, mai armonios ș.a.m.d.. Dar nu putem să creăm noi istoria, nu putem să creăm noi natura. Asta ne depășește, în primul rând. Și, în al doilea rând, este un nonsens să se vorbească de libertate absolută.