5. Suferință și jertfă ca dăruire pentru colectivitate

Ei bine, care este această bucurie în care suferința este închisă în mod pozitiv, căreia trebuie să mă dau, să mă dăruiesc eu în așa fel încât suferința să nu mai fie pentru mine suferință, ci să pot spune în orice moment: mulțumesc pentru suferința mea?

Eu nu trebuie să mă dau unei realități care reprezintă pentru mine posibilitatea unei contopiri, a unei împliniri, care îmi dă mie posibilitatea împlinirii în așa fel încât în adevăr nu mă mai interesează suferința. Vedeți, prin urmare, este o deosebire între jertfa de care vorbeam ieri și suferința de care vorbim astăzi. La un moment dat jertfa nici nu mă interesează. Cel care s-a dăruit colectivității nu-și mai aparține lui. Prin urmare, dacă el se jertfește, dacă el moare sau nu moare, dacă el suferă sau nu suferă, lui îi este indiferent, el trăiește în unitatea cealaltă. Dar aici nu este așa. Aici suferința este însuși drumul. Deci suferința trebuie să fie mereu prezentă. Fără ea nu se poate.

Dar ce reprezintă propriu-zis durerea sau suferința, în cazul de față?

Reprezintă, domnilor, un fel de presiune pe care noi o exercităm asupra noastră, exact de aceeași natură cu presiunea pe care o exercită asupra noastră atitudinea de umilință împotriva orgoliului; exact de aceeași funcțiune — aș zice —, de aceeași structură.

Vedeți, ori sufăr, ori mă umilesc, punctul de ajungere este același. Când accept suferința este ca și cum accept umilința. Poziția aceasta umilă, aceasta însemnează, pur și simplu, reducerea potențialului de însingurare.

Vă aduceți aminte că punctul nostru de plecare a fost păcatul originar, a cărui consecință imediată este însingurarea. Ieșirea din păcatul originar este însăși ieșirea din această însingurare.

Vasăzică, atunci când eu sunt într-adevăr umilit, eu sunt exact în aceeași poziție ca atunci când sufăr, când accept suferința ca instrument al mântuirii mele. Însemnează comprimarea mea ca ființă de sine stătătoare, însemnează o încercare de a tăia rădăcinile pe care această ființă a mea ar putea, eventual, să le închidă în ea însăși.

Așadar, realitatea de aici — care închide în ea, cu necesitate, durerea și suferința — trebuie trăită în așa fel încât să fie resorbită. Resorbirea s-ar putea face, într-un fel, prin presiunea exercitată asupra ei. Aici ea se face prin presiunea ei.

Lumea greacă a încercat, cum știți d-voastră, eliminarea suferinței, dar nu a reușit. Toate filosofiile astea ale bucuriei sau ale plăcerii încearcă eliminarea durerii și nu reușesc. Durerea este înăuntrul existenței înseși. Ea nu poate fi eliminată, dar poate fi introdusă, acceptată ca făcând parte ca element constitutiv al creației, al existenței.

Numai această cale pe care încerc să v-o indic d-voastră — mai mult ca un jalon al gândirii d-voastră această cale a primirii suferinței, adică a primirii suferinței în mine, însemnează reducerea însingurării mele.