6. Poziția metafizică — opusă celei teologice și celei populare

Vedeți, prin urmare, că în adevăr prin această atitudine în fața suferinței noi începem să o valorificăm pentru existența noastră. Pentru că, în măsura în care noi reducem potențialitatea acestei existențe de sine stătătoare, în aceeași măsură noi ne întregim cu ceva din afară de noi înșine, de dincolo, în cazul de față.

Teologic, se spune: fii dumneata cuminte, că dacă suferi aici, ai să te bucuri de viața viitoare. Dacă scrie păcate aici, dacă scrie suferință aici, atunci sigur va fi bine dincolo. Durerea de aici este tot spre norocul dumitale, dincolo. Așa că fii de treabă.“

Asta nu este poziție metafizică.

Eu nu spun că nu există viață viitoare, întrucât sunt creștin. Eu cred că noi o să înviem odată din morți, pentru că sunt creștin. Dar ca metafizician pot să vă spun că are și problema asta un sens.

Pentru metafizică tot ceea ce este viață viitoare se întâmplă aici. Viața aceea viitoare reprezintă, nu cum s-ar crede, ceva care vine după acest ceva, ci ceva care se petrece în alt plan.

Evident că, într-un fel trăiește omul sau un animal oarecare toată realitatea aceasta. Și pe urmă, înăuntrul regnului omenesc există o mulțime de trepte și pe fiecare treaptă se trăiește într-un anumit fel. Aceste trepte nu sunt compuse din țărani sau cizmari jos, iar sus din doctori în filosofie. Dimpotrivă, se poate ca pe treapta de sus să fie un cizmar. Aici este adevărata democrație. În metafizică, pe treapta de sus poate să fie un cizmar, iar pe treapta de jos de tot, în fundul iadului, să fie un profesor de metafizică.

Problemele de metafizică, așa cum sunt trăite ele de omenire, nu au nimic de-a face cu ceea ce se numește cultură — propriu-zis o cantitate de cunoștințe. Nu au deci absolut nici un fel de legătură.

A fost acum câtăva vreme o înmormântare aici, în Țara Românească. Și, pe când treceau trupurile celor morți, pe drumurile țării au început să iasă țăranii cu lumânări înainte, ca la prohod. Dar, lucru de mirare, țăranii ieșeau cu lumânări albe, nu cu lumânări galbene. Noi știm că la prohod, în Vinerea patimilor, lumea vine cu lumânări galbene, numai la Înviere se vine cu lumânări albe. Veneau țăranii cu lumânări albe.

Vă rog să credeți că aici este foarte multă metafizică. Eu nu zic că nu este nici un fel de legătură între ceea ce numim cultură, cultura care circulă pe străzile noastre, și problemele de metafizică.

Dar ca să ne întoarcem la berbecii noștri, pe care nu i-am lăsat din vedere niciodată, trebuie să spunem că problema se întregește, situația se întregește valorificând durerea, introducând-o într-o unitate armonică. În aceeași măsură în care facem aceasta, noi schimbăm oarecum natura omenească. Adică, din însuși faptul că noi acceptăm suferința ca drum pentru împlinire. Cu cât omul suferă mai mult și mai adânc, cu atât se deschide mai larg orizontul în fața lui, cu atât setea lui de mântuire este mai mare.

Evident că suferința nu este singura cale. Dar, în momentul în care fiecare dintre noi se întâlnește cu durerea — și nu se poate ca oricare dintre noi să nu se întâlnească cu durerea în viața lui —, în momentul acela atitudinea cea mai indicată este să o accepte așa cum este ea. Aceasta pentru simplul motiv că durerea aceasta este încă unul din drumurile împlinirii sale.

Cu cine se face împlinirea? Vă spuneam adineaori că se face — aș zice — cu ființa în care ne întâlnim cu toții. Punctul de plecare fusese în legătură cu neliniștea, cu această constatare foarte dureroasă pentru orgoliul, pentru demnitatea omenească, de a simți că totuși noi nu suntem un început.

Ei bine, împlinirea se face acum pe calea durerii acceptate, nu pe calea renunțării sau a jertfei de care am vorbit ieri. Pe calea durerii, împlinirea se face cu însuși începutul nostru.

Domnilor, ceea ce am schițat eu astăzi este puțin încâlcit, și din pricina dificultății subiectului abordat, dar și din pricina indispoziției mele momentane, pentru care vă rog să mă iertați.

Cele discutate aici constituie așa-zisa problemă a teodiceei. Când veți auzi, prin urmare, pe cineva că vorbește despre teodicee, să știți că despre asta este vorba, adică de încercarea de a face valabil pentru experiența noastră de aici, pentru împlinirea noastră cu transcendența.

De aceea, este normal să conchidem că împlinirea noastră, și pe această cale, nu se poate face decât într-o singură direcție, în direcția începutului nostru, adică în direcția lui Dumnezeu.