6. Timp și devenire. Categoria de eveniment

Deci, acest fapt pe care îl cercetăm acum împreună ne pune pe noi pe urma unei probleme noi față de simultaneitatea spațiului. Când zic B este după A, sau când zic că el ocupă poziția cutare, între cutare și cutare, dar dacă este între A și C acest B, atunci A este înainte de B și C înainte de D. Dar eu pot să spun că și C este înaintea lui B și B înaintea lui A, numai că atunci plec din altă parte.

Vasăzică, plec din altă parte însemnează: am de-a face cu un eveniment. Și, în momentul în care am de-a face cu un eveniment, adică în momentul în care încep să constat nu numai că este ceva care se întâmplă propriu-zis, eu am trecut din problema ființei în aceea a existenței.

Vasăzică, în adevăr poziția care se definește prin direcție, această poziție nu este ceva, ci face parte din istorie.

Vă rog să urmăriți ceea ce spun acum, pentru că nu este așa de simplu. Eu nu pot să expun lucrurile mai simplu și s-ar putea ca lucrurile care sunt mai simple să fie mai greu de înțeles. Cu cât sunt mai simple, cu atât problema vă scapă.

Să ne întoarcem deci la berbecii noștri.

Spuneam că unde este poziție este o direcție și unde este o direcție este eveniment. Mai spuneam că „între“ însemnează că pun pe unul înainte și pe celălalt după. Dar mai „înainte“ și acest „după“ nu sunt poziții spațiale. Și, chiar atunci când sunt poziții spațiale, ele au la baza lor altceva. Dumneata stai după coleg: asta însemnează că de aici am venit cu toții și dumneata ai trecut dincolo de el. Dumneata stai dincoace de coleg: însemnează că de aici am venit și dumneata te-ai oprit mai aproape.

Tot așa se poate zice că ai trăit un eveniment obiectiv mai lung sau ai trăit un eveniment obiectiv mai scurt.

Vedeți deci unde apare timpul? Timpul apare acolo unde se întâmplă ceva, căci acest „înainte“ și acest „după“, această revoluție — cum se zice într-un cuvânt —, chiar spațială fiind, tot temporală este în fond.

Apare timpul acolo unde se întâmplă ceva. Dar se întâmplă ceva numai acolo unde este ceva. Mai precis, acolo anume unde este viață. Nu viață în înțelesul biologic, ci viață în înțelesul general, de funcții care se îmbină într-un tot organic. Și Pământul are o viață și nu numai în înțeles figurat. Viața aceasta, bios — cum i se zice pe grecește —, este o încercuire. Și, dacă vreți d-voastră, de aici s-a plecat. S-a plecat de la fapte biologice, pentru că ele erau mai caracteristice pentru noi.

Când vezi masa, masa stând așa rece, spui: masa este lucru neanimat, inert, că nu este viață în el. Când se mișca un om sau un animal însă, mai departe, zici: aici este viață. Dacă te gândești bine, și aici se întâmplă ceva. Numai că, ce se întâmplă aici? Un anume proces de distrugere. Adică, aici încetează funcțiile constructive.

Cu alte cuvinte, lucrul acesta este mort. Asta însemnează mort, în înțelesul cel mai general.

Dar, vedeți d-voastră, întorcându-ne la problema noastră, a timpului, constatăm că există întotdeauna un „înainte“ și un „după“ în tot ceea ce se întâmplă.

Acest „înainte“ și acest „după“, pentru ca într-adevăr să însemneze timp, se cere să îndeplinească o condiție. Și anume, condiția că „înainte“ nu poate ocupa locul lui „după“ și „după“ nu poate ocupa locul lui „înainte“. Că, adică, tot ceea ce se întâmplă se întâmplă într-o singură direcție.

O să spuneți că nu este așa. Doar dumneata luaseși o linie și trei puncte, spunând că A este înaintea lui B și că C este după B. Dar tot așa de bine puteai să spui că C este înaintea lui B, dacă pleci de dincoace. Apoi da, atunci când eu am plecat într-un fel, nu se mai poate altfel. Dacă plec de aici, evident că C este înaintea lui B. Dar, când spun că plec de aici, nu însemnează că fac o afirmație de realitate, ci zic: „Iată asta este situația.“ Nu știu cum se va întâmpla; dar, cu siguranță, dacă plec de aici, lucrurile se întâmplă așa; iar dacă plec de dincoace lucrurile se întâmplă altfel.

Aceasta este numai o așezare de elemente constitutive, fără ca situația aceasta să fie ceva viu, fără să aibă istorie.