3. Conceptul de experiență

Dar, domnilor, dacă experiența este obiectul unei conștiințe individuale sau dacă experiența este obiectul unei conștiințe în genere, experiența aceasta tot experiența unei conștiințe este; realitatea acesteia tot într-o conștiință există. Ea se află în această conștiință; adică, cum se spune în jargonul filosofic: realitatea este imanentă. Noi am întors problema. Adică, plecând de la anumite date precise, cu care ați luat contact, ieri noi am arătat că acest punct de vedere imanentist nu este întru nimic justificat. Pentru că nu existența este în funcție de eu; nu eul este legea de existență și fundarea îndreptățirii experienței ca realitate. Ci, noi am arătat destul de simplu, dar, nădăjduiesc, destul de clar, că eul acesta este pur și simplu o calitate a omului; că ceea ce este primordial, deci, și din punct de vedere logic, și din punctul de vedere al realității, nu este eul, ci, dimpotrivă, omul și — mai departe — omenirea.

Precum vă aduceți d-voastră aminte, asta însemnează — în pură logică, în afară de orice fel de îndoială — că față de orice conștiință care cunoaște, față de orice eu prin urmare, realitatea, sau ceea ce numim în alte împrejurări experiența, are o poziție transcendentă. Ea transcende eul, depășește eul, este în afară de eu, într-un fel. Că eul acesta este, el însuși, un obiect înăuntrul acestei realități, înăuntrul experienței, și că în momentul în care eul intră în funcțiune, în momentul în care conștiința intră în funcțiunea ei de a cunoaște, funcțiunea aceasta nu și-o poate împlini decât prin aceea că există ceva în afară de ea. Acest ceva în afară de ea este obiectul cunoașterii și — fiind obiect al cunoașterii, fiind obiect — el este, prin aceasta însăși, într-un oarecare fel, transcendent.

Iată, prin urmare, o primă consecință a considerațiilor noastre de ieri. Orice cercetare a experienței este o cercetare a transcendentului sau a transcendenței. Este însă și ceva mai mult.