4. Justificarea existenței

Vedeți d-voastră, în dezbaterea noastră în acești termeni, noi punem propriu-zis o problemă de teoria cunoștinței. Transcendența aceasta a realității față de subiectul cunoscător, față de eu, este o transcendență de ordin gnoseologic. Să considerăm însă această realitate, această experiență pe care noi am dovedit-o transcendentă față de subiect, să o considerăm în ea însăși.

Domnilor, evident că ceea ce există în realitate nu are nevoie de justificare. Când cineva mă întreabă pe mine de ce există un cal sau de ce există un copac, eu de obicei ridic din umeri; altă dată, după împrejurări, scot limba! (Eu am fost totdeauna un om nerespectuos!) De ce ridic din umeri, de ce scot limba? Pentru că este o chestiune pe care n-o înțeleg: „Să-mi spui d-ta justificarea existenței unui bou!“ Poate, să ne ierte Dumnezeu, doar dacă boul ar avea și o justificare după toate celelalte?! E destul că există. Ce să mai existe și cu justificare? Eu însă cred că nu este nevoie de justificare și pentru alt motiv. Nu are sens: de ce există cutare lucru? De ce să mă întreb de ce există? Există, bine sau rău — este indiferent —, dar el există aici. N-am ce să fac, el este în ordinea normală (Și boii sunt în ordinea normală!). Tot ceea ce există și se încadrează într-o ordine normală nu are nevoie de justificare.

Dacă de pildă, intră un om în odaia asta și se așază pe scaun, nu-l întreabă nimeni nimic.

Dar dacă intră un om, nu de ăsta, și vine și-ți trage dumitale două palme: „Ce e cu dumneata, domnule?“, ceri justificare acolo unde apare ceva anormal. Când fenomenul este anormal, atunci începi să ceri justificare.

De ce începi să ceri justificare? Pentru că te gândești că, totuși, s-ar putea să existe o ordine de lucruri în care evenimentul acela să se încadreze ca normal. Și, când se încadrează ca normal, nu mai ceri justificarea.

— Ce-i cu dumneata, de ce tragi…?

— Păi îți aduci aminte că alaltăieri, pe Calea Victoriei, m-ai înjurat de mamă…

Am înțeles, e normal.

Asta e justificarea. Justificarea însemnează, întotdeauna, crearea unui cadru de existență în care evenimentul se încadrează în chip normal. Dacă în lumea aceasta, a experienței noastre, n-ar exista anormalități, n-ar fi nevoie de justificare; justificarea este însăși legea ei de existență. Adică însăși anormalitatea este o realitate a experienței mele. Când un lucru s-a întâmplat, el este bun întâmplat. Când s-a întâmplat în ordinea naturală, nu avem nimic de spus. Fiecare, după ce s-a întâmplat, noi zicem: „Nu putea să nu se întâmple lucrul care s-a întâmplat!“ Nu putea să nu se întâmple, evident. Înainte de a se întâmpla lucrul, noi puteam să spunem: „Se poate întâmpla, sau nu se poate să se întâmple.“ Dar, după ce s-a întâmplat, el reprezintă, într-un oarecare fel, un absolut: așa, și nu altfel. Cu nici un preț, în nici un chip altfel, ci numai așa: așa cum s-a întâmplat.