1. Viziunea kantiană a spațiului și a timpului

Domnișoarelor și domnilor studenți, urmează să atacăm astăzi în miezul ei problema existenței. D-voastră știți că ceea ce se numește existență este oarecum separat, nu se acoperă cu ființa ca atare. Existența începe din alte preocupări, în momentul în care noi avem de-a face cu timpul și cu spațiul.

Din acest punct de vedere, al devenirii existenței, există fără îndoială o strânsă legătură între timp și spațiu, dar numai din acest punct de vedere.

Împerecherea aceasta din spațiu, așa cum apare în istoria filosofiei și mai ales așa cum apare la Kant, este cu totul nefondată, așa încât foarte adesea se creează un fel de analogie între timp și spațiu, încercare care merge atât de departe încât Kant face demonstrația pentru spațiu și apoi zice că ceea ce a spus despre spațiu se potrivește și pentru timp.

Eu aș fi foarte recunoscător acestui filosof dacă m-ar scuti pe mine să o fac eu, pentru că eu nu am putut să o fac.

Eu desfid pe orice mare kantian, căci trebuie să-mi dovedească că într-adevăr se poate extinde asupra timpului raționamentul care se face asupra spațiului.

Cu toate că eu nu am obiceiul să mă opresc și să vorbesc despre ceea ce au făcut sau nu alții, o să mă opresc puțin asupra acestui fapt, pentru că prea mulți vă întâlniți cu această problemă, prea vă umple capul toată lumea cu Kant. Kant acesta o fi fost un om mare, dar pentru noi în filosofie mare este cel care ne este de folos. Așa încât, repet, desfid pe orice kantian; trebuie să arate că într-adevăr ceea ce este valabil pentru spațiu este valabil și pentru timp. A fost mai degrabă la mijloc o șmecherie și un fel de înconjurare, o eludare mai bine zis a dificultăților. Pentru că, într-adevăr, nu stă în posibilitățile mele, care sunt și ele foarte puține — după cum știți și d-voastră —, nu stă în posibilitățile nimănui să facă această extindere, această extrapolare, cum ar zice matematicienii.

Timpul și spațiul sunt lucruri cu totul deosebite. Asupra acestui lucru o să revenim foarte curând.