2. Timp și istorie

Fapt este că tot ceea ce există, noi zicem că există în timp. Dar cum există în timp? Vedeți d-voastră, ceea ce există este pentru noi, în oarecare fel, același lucru cu ceea ce se întâmplă; ceea ce are viață, ceea ce are istorie, istoria, ceea ce are un început și un sfârșit. De fapt, istoria însemnează existență.

De câte ori se vorbește de existență se vorbește din punct de vedere istoric; deși sunt unii absolutiști în filosofie — cum sunt unii pe la noi — care cam cârâie: „Ce face Nae Ionescu ăsta?, creează un realism?“

Nae Ionescu ce să facă, umblă și el pe cărările acestea.

Să mă ierte Dumnezeu, dar istoria nu este pentru mine ceva relativ. La mine istoria este un absolut, este însăși viața, o existență așadar istorică, existență așa de necesară — aș zice —, încât nici nu se poate concepe ceva în afara istoriei. Istoria însemnează început și sfârșit. Dar nu însemnează început și sfârșit propriu-zis, un fel de linie care se desfășoară în infinit, vine din infinit, merge înainte, încolo, la nesfârșit.

Dacă vrei să judeci istoria în funcție de timp, faci însă, oricum s-ar părea paradoxal, un drum fals. Căci, vedeți d-voastră ce însemnează timp? Timp însemnează propriu-zis acum. Dar ce însemnează acum? Acum nu însemnează nimic, pentru că, în momentul în care ai spus acum, acest acum a și dispărut.

De aceea, dacă vrei într-adevăr să identifici timpul cu istoria, atunci istoria nu există. Dacă vrei să identifici, pe de altă parte, timpul cu existența, iarăși existența nu există, pentru că timpul însemnând acum și aici, iar acum neexistând propriu-zis, însemnează că avem un punct de vedere precar.