VIII. Regularitatea fenomenelor naturale

5 februarie 1926

1. Constatarea regularității în întâmplările naturii și în succesiunea stărilor de conștiință

2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor

3. Presupoziția realității transcendente

4. Regularitatea în fenomenele vieții sufletești

5. Raționamentul prin analogie

6. Raționamentul prin inducție

7. Afirmarea cauzalității

8. Care este criteriul regularității?

1. Constatarea regularității în întâmplările naturii și în succesiunea stărilor de conștiință

Ați văzut cum se lărgește câmpul experienței noastre și cum, mai departe, se lărgește însuși conceptul de realitate prin facultatea aceasta pe care o avem, de a ne aduce aminte stările de cunoștință pe care le-am trăit; și anume, de a ni le aduce aminte astfel încât să le acordăm ceea ce numeam în lecțiunea trecută intențiunea temporală.

Lărgirea aceasta a conceptului de realitate și a experienței noastre sufletești se face în sensul trecutului. Vă spuneam însă că această lărgire se face încă într-un sens, și anume, în acela al viitorului. Cum? Puteți face singuri experiența, cercetându-vă pe d-voastră. O să constatați desigur că, în tot ceea ce vă aduceți aminte și în tot ceea ce trăiți de-a dreptul, imediat — vasăzică, în tot cadrul experienței trecute și în tot cadrul experienței actuale — puteți să constatați anumite reguli în cadrul cunoștinței. Puteți să constatați, de pildă, că impresiei de lumină, care întovărășește faptul de realitate care noi îl numim zi, îi urmează o altă impresiune, o altă percepțiune, de întuneric. Aceasta s-a întâmplat în trecutul d-voastră, în trecutul experienței d-voastră sufletești, aceasta se întâmplă în cursul experienței d-voastre prezente. S-a întâmplat de nenumărate ori. Nu ați stabilit nici o legătură necesară, propriu-zis, între urmarea aceasta a zilei după noapte și a nopței după zi. Ați stabilit însă că această urmare a zilei după noapte și a nopței după zi este un fenomen care se întâmplă regulat. Constatați deci o regularitate pe care o puteți prinde în întâmplările naturii, pe de o parte; mai exact însă, în succesiunea stărilor d-voastră de conștiință.

Ei bine, această regularitate pe care d-voastră o stabiliți în cadrul cunoștinței d-voastră, repetarea lucrurilor, succesiunea lucrurilor, a stărilor de conștiință, această regularitate, în chip normal, în fapt, aș zice, se proiectează. Cum? Adică, se aplică unei alte categorii de fapte, asupra cărora sau în legătură cu care această regularitate nu a fost observată, propriu-zis. Ați constatat-o în trecut și în prezent și atunci d-voastră afirmați pur și simplu că această regularitate, în succesiunea stărilor de conștiință, se va întâmpla și în viitor.

Ce înseamnă aceasta: se va întâmpla și în viitor?

Analizată de aproape, această afirmațiune a mea mai că nu are nici un sens. Pentru că, ce este viitorul? Viitorul este ceva care o să se întâmple, zicem noi; este ceea ce va veni, este succesiunea stărilor de conștiință care nu s-au întâmplat încă, dar care probabil se vor întâmpla. Nu se poate defini regularitatea prin viitor. În schimb, se poate construi viitorul prin această regularitate, căci viitorul însuși nu este decât tocmai cadrul pe care-l dați d-voastră, este prelungirea acestei realități dincolo de limita realității.

Ceea ce a fost există în realitate, cel puțin în conștiința noastră, ca aducere-aminte. Ceea ce a fost continuă să existe ca aducere-aminte a noastră, este o urmă a acestei realități. Ceea ce există acum există, propriu-zis, ca percepțiune imediată a noastră. Dar ceea ce va fi? Ceea ce va fi nu este nimic, nu este, propriu-zis, o realitate. Ceea ce va fi este numai un cadru al unei activități posibile. Pe ce se sprijină și care este necesitatea creării acestui cadru, aceasta provine tocmai din prelungirea acestei regularități; regularitatea a fost, regularitatea este. Succesiunea se înșiră pe o singură linie. Această linie înspre trecut nu are nici un capăt. Această linie nu poate să aibă, nu o simțim că ar putea să aibă un capăt în partea cealaltă. Prezentul nu poate să fie, propriu-zis, un cap de linie, o limită, căci prezentul, el însuși, nu este ceva fix. Prezentul este, aș zice, un fel de noțiune limită, prezentul este — ca să zic așa — un fel de pauză între ceea ce a fost și nu mai este și ceea ce va fi și nu este încă. Cât ține acest prezent? Nu are nici o durată, căci, în momentul în care ai vrea să-l constați, nu mai există. Prezentul este un fel de muchie infinitezimală ca dimensiune, pe care alunecă faptele întâmplate. Iar toată înlănțuirea aceasta, a ceea ce a fost, ceea ce este și ceea ce nu a fost încă, dar va fi, toată această înlănțuire nu este, propriu-zis, decât exprimarea într-o altă formă a unei regularități pe care noi o constatăm.

Exact vorbind, regularitatea aceasta nu poate să fie exprimată, nu poate să fie observată decât în trecut. Regularitatea aceasta sau mersul evenimentelor, sau succesiunea stărilor mele de conștiință mă fac să constat regularitatea, când? După ce s-a întâmplat evenimentul. Noi adăugăm: în prezent se întâmplă lucrurile tot așa. Este o iluziune a noastră, o nepreciziune de limbaj, căci în prezent, propriu-zis, nu putem să constatăm nimic, prezentul nefiind decât o noțiune-limită.

2. Conceptul de realitate: prezent, trecut, viitor

Prin urmare, vedeți cum, din această constatare pe care o facem, a regularității stărilor mele de conștiință, a stărilor noastre de conștiință, integrăm un alt concept de realitate. Acest concept de realitate închide într-însul trecutul, prezentul și ceea ce nu este încă, viitorul. Trecut, prezent, viitor epuizează tot conceptul realității. De ce? Pentru că, o să ziceți: trecutul nu mai este, prezentul este tocmai un punct de trecere, iar viitorul nu este încă. Epuizează tot conceptul realității, pentru simplul motiv că prezent, trecut și viitor nu înseamnă, propriu-zis, fapte, ci cadre în care se petrec faptele. Deci, de la această constatare a regularității, a unei regularități în constituirile mele de cunoștințe, de la această regularitate plec eu, propriu-zis, ca să construiesc acest concept al cadrului realității, lărgind realitatea pe care am cunoscut-o: cu percepțiunea imediată, cu aducerea-aminte și cu viitorul.

Să nu credeți însă că această realitate sau că această regularitate pe care eu o constat în prezent îmi servește numai la construirea viitorului. Ea are încă o funcțiune, mai precisă. Gândiți-vă, vă rog, că regularitatea aceasta pe care o surprindem și o constatăm în univers nu este numai un instrument de construcțiune pentru ceea ce va fi, ci o schemă fixă, o schemă funcțională, aș zice mai degrabă, pentru ceea ce a fost. Dacă d-voastră ați vrea să reconstituiți tot ceea ce a fost ieri, vă veți aminti că de dimineață v-ați sculat. Aceasta este precis. Mai departe: „După ce m-am sculat, am făcut ce am făcut, m-am dus apoi la bibliotecă — dacă este cazul —, am lucrat și pe urmă? Pe urmă nu-mi mai aduc aminte! M-am dus la cutare prieten, la ora cutare!“. Dar, îmi zic: „Nu se poate! A mai fost ceva!“. „A, masa! De ce? Am mâncat la prânz. De ce? Pentru că este normal ca în fiecare zi să mănânc, pentru că așa fac întotdeauna“. Prin urmare, există o anumită schemă a zilei. Aceasta se compune din dimineața și seara ca puncte extreme și din alte puncte intermediare, care sunt nelipsite din acest cadru. Mănânc în fiecare zi la prânz, aceasta se întâmplă întotdeauna, deci a trebuit să se întâmple și ieri. S-a întâmplat că nu am mâncat, atunci imediat trebuie să mă gândesc la motivul pentru care nu am mâncat.

Prin urmare, această regularitate pe care o observ în succesiunea stărilor mele de conștiință îmi ajută la reconstruirea trecutului, în aceeași măsură în care-mi ajută la construirea viitorului. Pentru că, în același fel în care spun: „Ieri m-am sculat de dimineață, am mâncat la prânz și m-am culcat seara“, pot spune: „Probabil că mâine mă voi scula de dimineață, voi mânca la prânz și mă voi culca seara“. Numai că, este o deosebire: pentru viitor această regularitate este pur schematică, pe când pentru trecut formează cadrul în care se plasează anumite fapte, în care eu izbutesc, am posibilitatea să plasez anumite fapte. Pentru viitor am numai câteva puncte de reper, regularitatea atâta îmi oferă. Ce intră între aceste puncte de reper, pentru viitor, nu pot ști. Știu, de pildă, că de dimineața până seara o să trăiesc și știu, de pildă, că în acest trai al conștiinței mele or să se insereze o mulțime de stări de conștiință. Dar ce anume vor fi acele stări de conștiință, aceasta încă nu pot să o spun. Adică, pe orice voi încerca eu să construiesc acest viitor, voi avea întotdeauna puncte de reper.

Este însă, în adevăr, aci ceva care trebuie explicat; și anume, că sunt serii de fapte care, privite în ele însele, sunt numai puncte de reper; dar care, încrucișându-se cu altele, nu mai devin puncte de reper, adică nu mai devin forme de activitate, ci aceste încrucișări de fapte sunt chiar fapte pentru ceilalți. De pildă, eu știu că ziua are un început, un maximum și un sfârșit. Acest început, maximum și sfârșit, care formează cadrul unei activități a mea — deci, cum spuneam mai sus, puncte de reper pur și simplu —, fiecare poate să însemne, la întretăierea cu alte serii de fapte, fapte conținute propriu-zis în vreme. Dar, în genere, în termeni generali, pot să afirm că regularitatea aceasta, care îmi construiește mie viitorul îndeplinește și cealaltă funcțiune, de a-mi reconstrui, de a-mi împlini trecutul.

Aceasta, în ceea ce privește succesiunea stărilor mele de conștiință.

3. Presupoziția realității transcendente

Dar regularitatea pe care o constat în succesiunea stărilor de conștiință are încă o importanță: ea închide înăuntrul ei anume posibilități ca să părăsească domeniul acesta imanent sau al faptului imanent de conștiință și să transceandă conștiința mea propriu-zisă. Cum? În două feluri sau în două direcțiuni opuse.

Gândiți-vă că eu constat, în conștiința mea sau în succesiunea aceasta a stărilor mele de conștiință, o anumită regularitate: eu constat că percep întunericul și după aceea lumina. Eu constat că distanța de timp care îmi dă percepțiunea de întuneric și aceea de lumină nu este totdeauna aceeași. Constat, de pildă, că în luna decembrie senzațiunea sau percepțiunea întunericului durează mai mult decât aceea a luminii, după cum constat că în luna mai sau în luna iunie se întâmplă tocmai procesul invers. Evident, am putut constata că întotdeauna în luna mai percepțiunea de lumină este mai lungă decât aceea de întuneric. Dar ceea ce constat este numai că se întâmplă în conștiința mea anumite fapte, într-o anumită regularitate, și că această regularitate nu depinde, propriu-zis, de mine. Eu voi constata întotdeauna, în mod automat, în luna decembrie că întunericul durează mai mult decât lumina și întotdeauna în luna iunie că lumina durează mai mult decât întunericul. Dar ce înseamnă decembrie și iunie? Însemnează anumite puncte în conștiința mea, puncte pe care eu, după o anumită regularitate, am ajuns să le fixez. Regularitatea aceasta se întâmplă în conștiința mea, adică în succesiunea faptelor de conștiință ale mele.

Dar regularitatea aceasta nu stă în puterea mea. Nu pot eu să zic, la acest punct al conștiinței mele: vreau astăzi să constat că lumina durează mai mult decât întunericul. Nu pot să o fac, pur și simplu.

Și atunci, regularitatea aceasta a succesiunii faptelor, pe de-o parte, iar pe de altă parte independența acestei regularități față de conștiința noastră ne duc la o concluziune care este urmarea logică, urmarea imediată; anume, că noi nu facem, în faptul nostru de conștiință, decât să constatăm ceva care nu este el însuși fapt de conștiință. Adică, acest fapt de conștiință este un reflex condiționat de altceva. Aceasta însemnează pur și simplu presupoziția realității transcendente.

Prin urmare, regularitatea care vă arătam că lărgește conceptul realității spre viitor, în domeniul experienței imanente, sau completează domeniul realității imanente înspre trecut, această regularitate mai joacă încă o funcțiune: ea ne ajută să transcendem imanența, să admitem că există în afară de noi o realitate, cu privire la care noi nu facem decât să o constatăm, pe care faptul nostru de conștiință nu face decât să o reflecteze.

Aci însă se vede o altă funcțiune a principiului regularității; și anume, o lărgire a realității, nu a principiului, ci a constatării regularității acesteia, a experienței noastre dincolo de cadrul experienței conștiențiale al realității imanente.

4. Regularitatea în fenomenele vieții sufletești

Pe această cale eu ajung să construiesc natura. Dar cu aceasta nu am construit încă tot. Eu trăiesc alături de alți oameni. Acești oameni sunt, pentru mine, fenomene naturale în același fel în care eu sunt, de asemenea, pentru ceilalți oameni un fenomen natural. Acești oameni trăiesc o viață a lor, sunt obiecte în univers. Ca obiecte în univers, sunt pasibili de observarea mea și eu constat în legătură cu ei anumite lucruri. De pildă, constat că un om poate să râdă, constat că un om poate să plângă, constat că, într-un anumit moment, un om poate să aibă o expresiune pe figură și într-alt moment, o altă expresiune. Constat, de pildă, că, dacă îl înțep, figura lui va avea o anumită expresie și că, ori de câte ori îl voi înțepa, expresiunea lui va fi aproximativ cam aceeași. Constat, prin urmare, această regularitate. Fac însă această experiență și asupra mea și mai constat cu această ocazie încă ceva; și anume, constat nu numai că, dacă m-aș privi în oglindă în momentul în care mă înțep, aș avea o anumită expresie a figurii, dar că această înțepătură cu acul se întovărășește pentru mine cu o anumită stare sufletească; hai să zicem, cu o senzațiune de durere. Și atunci, eu constat la semenul meu această regularitate în legătura dintre înțepătura cu acul și o anumită expresiune vizuală a figurii, iar la mine însumi o legătură între trei fapte diferite: înțepătura, expresiunea figurii și senzațiunea de durere pe care o am.

În virtutea acestei regularități pe care o constat la mine complet, iar la semenul meu numai în două elemente, eu generalizez această regularitate, o atribui în forme mai lărgite și celorlalți oameni.

Pe această cale construiesc, propriu-zis, cu ajutorul aceluiași mecanism al regularității, încă ceva: construiesc viața sufletească a celorlalți oameni, admit existența vieții sufletești a celorlalți oameni. Dar aceasta o admit numai pentru că așa vreau eu? Nu. O admit fiindcă sunt forțat să o admit. Forțat, de ce? Forțat de regularitatea pe care sunt obligat să o constat, regularitatea legăturii între două anumite fapte.

Vedeți dar care este funcțiunea acestei regularități, pe care noi o găsim în fenomenele vieții noastre sufletești. Ea vă dă, întâi, o întregire a vieții imanente prin prelungirea ei în viitor; o întregire a vieții imanente prin completarea experienței mele trecute, pe de o parte, iar pe de altă parte, ne ajută să construim pur și simplu existența naturii, să construim realitatea transcendentă conștiinței noastre, realitatea fizică, pe de o parte, și realitatea transcendentă psihică, pe de altă parte. Acord o existență realității și mai acord încă o dată, tot grație acestei regularități, o existență vieții sufletești a celorlalți oameni. Iată, prin urmare, ce importanță extraordinară are acest fapt banal al regularității sau întâmplării fenomenelor naturii.

5. Raționamentul prin analogie

Ei bine, în afară de acest lucru pe care l-am spus, adică în afară de explicarea funcțiunei creatoare de realitate, care mai este importanța?

Înăuntrul conștiinței noastre se întâmplă anumite lucruri foarte importante pentru procesul de cunoaștere, care sunt condiționate de același proces.

Ce este, propriu-zis, o cunoaștere sau un raționament de analogie? Pe ce se sprijină acest raționament de analogie?

Eu am constatat că există o anumită legătură între o expresiune vizuală și o anumită senzațiune și am adăugat acestui proces bipolar încă un moment: viața sufletească. Aceasta este analogia. De ce? Fiindcă eu construiesc sau pun în omul celălalt ceva din viața mea, ceva care se întâmplă în mine și care, deci, cred că trebuie să se întâmple în fiecare om. Experiența exactă nu pot să o am în nici un fel. Experiența exactă, am spus lucrul acesta de atâtea ori, este foarte importantă, totuși — de aceea l-am spus de mai multe ori, pentru că se uită —, foarte adesea este imposibil ca noi să avem în chip direct experiența vieții sufletești a celorlalți oameni, a conținutului de conștiință al celorlalți oameni. Această experiență nu este posibilă decât pe cale de analogie și, după cum vedeți, această analogie are la bază tocmai procesul de uniformitate, de regularitate a întâmplărilor naturale.

Asupra lucrurilor acestora am mai vorbit eu vreo 10-15 lecțiuni acum patru sau cinci ani, când nu erați d-voastră aci.

6. Raționamentul prin inducție

Încă o funcțiune de cunoaștere, care este în legătură cu această uniformitate a întâmplărilor naturii este, aș zice, raționamentul de inducțiune.

Eu am văzut că, de câte ori pun apa să fiarbă și măsor temperatura, în momentul fierberii, mi se indică 100° C. Așa s-a întâmplat de câte ori am făcut experiența: apa fierbe la 100° C. Pot să măresc oricât temperatura, gradul de fierbere al apei va rămâne întotdeauna 100° C. Nelogic, pentru că, dacă eu pun un recipient cu apă care are temperatura ambiantă de 17°-18° C și pun dedesubt foc, o să constat cum, din minut în minut, temperatura acelui volum de apă se va ridica. Până unde? Dacă nu ajung niciodată la fenomenul de fierbere? Voi fi nevoit să conchid, în virtutea aceluiași principiu al regularității, că temperatura volumului de apă crește mereu. Până unde? La infinit. Ar trebui să conchid că apa are această proprietate de a-și urca temperatura la infinit, pe măsură ce este încălzită. Avem astăzi aparate, cum este de pildă cuptorul electric al lui Moissan, cu care putem obține temperaturi de 3500° C și desigur că se va putea obține în viitor o temperatură și mai ridicată. Dacă nu am ajuns niciodată la temperatura de fierbere a apei, am putea să deducem — din faptul că temperatura apei se ridică pe măsură ce o încălzim — că i-am putea-o ridica până la 3500° C. Așa ar fi logic, în virtutea principiului regularității, și totuși, tot în virtutea principiului regularității, dacă apa fierbe totdeauna la temperatura de 100° C, peste 100° C nu poate să treacă niciodată apa care fierbe. (O să vedeți imediat de ce am dat exemplul acesta.) Aceasta este inducțiunea.

La baza inducțiunii, a generalizării acesteia pe care o facem, stă tocmai regularitatea întâmplărilor din natură.

7. Afirmarea cauzalității

Tot regularitatea întâmplărilor din natură stă la baza celeilalte așa-zise forme de cunoaștere a noastră, care este afirmarea cauzalității.

Noi afirmăm astăzi pur și simplu că ceea ce se întâmplă trebuie să se întâmple dintr-o anumită cauză. De ce? În virtutea faptului că așa s-a mai întâmplat, în virtutea regularității, a uniformității pe care am observat-o constant în toate întâmplările. Un alt criteriu, o altă bază nu avem.

8. Care este criteriul regularității?

Vedeți, prin urmare, care este importanța și în domeniul cunoașterii a acestui principiu sau proces al regularității.

Ce este el? Ce însemnează? De unde vine? Care este fundarea acestui principiu?

Ei bine, deductiv, aș zice eu, nu pot să stabilesc nimic. Deductiv, nu pot să zic. Eu sunt în domeniul imanenței, al faptului de conștiință. Nu pot, cu ajutorul deducțiunii, să stabilesc că, în adevăr, lucrurile trebuiesc să se întâmple așa. Eu am constatat până acum că lucrurile se întâmplă așa, dar nu pot să spun deloc că rezultă din conceptul acesta al realității pe care l-aș avea eu în chip deductiv; cu ajutorul unei metode deductive nu pot să conchid deloc că așa trebuie să se întâmple și de aci înainte. Nu există o necesitate logică propriu-zisă pentru dovada acestei afirmații, a acestei credințe adânci a mea în regularitatea fenomenelor naturii.

Eu am stabilit, de exemplu, că după zi urmează noapte și după noapte zi și stabilesc că așa s-a întâmplat în toate zilele vieții mele, de când trăiesc eu până azi. Înseamnă de aci că am eu dreptul să spun, logicește, că, dacă acuma s-a înserat, o să vină iar zi? Desigur că nu. Nu am nici un drept să fac aceasta. Generalizarea pe care o fac eu este absolut arbitrară, cu atât mai mult cu cât se poate spune, din punct de vedere logic, că nici nu se știe dacă, cu elementele pe care le ai la dispoziție când faci această generalizare, poți face aceasta, întrucât elementele pot să nu fie complete. De pildă, atunci când măsurăm temperatura apei, înainte de a atinge punctul critic al fierberei, o să constatăm o creștere. Dacă în această experiență nu am ajuns niciodată la punctul de fierbere, o să conchidem că temperatura apei poate crește la infinit. Dacă am ajuns la acel punct, o să zicem: iată, de aci înainte apa nu-și mai ridică temperatura. Prin urmare, nu există nici logică în această inducțiune pe care o fac. Nu există încă și din alt motiv. Nu pot să spun că, cu ajutorul unei operațiuni inductive, pot să fundez procesul regularității. De ce? Pentru că însăși generalizarea sau însuși raționamentul inductiv se sprijină pe posibilitatea regularității. Cu alte cuvinte, inducțiunea se fundează pe regularitate. Și atunci, evident că nu pot să fundez regularitatea pe inducțiune, pentru că aceasta ar însemna că mă învârtesc într-un cerc vițios. Prin urmare, de la început trebuie să înlăturăm și această posibilitate de fundare.

Prin urmare, deductiv nu poate să fie, inductiv nu poate să fie; cum ar mai putea să fie? Ar putea să mai fie evidența. Este evidența? Nu. Nu este evident pentru mine, care nu am avut decât o succesiune, că succesiunea aceasta se va întâmpla totdeauna. Așa, de pildă, eu ies la ora 6 și un sfert de la Universitate și, în momentul când ies în stradă, trece un tramvai. Iată o succesiune de fenomene. Mâine se întâmplă exact același lucru. Am eu dreptul să deduc de aci — din faptul acesta care este evident, cum ar fi evidentă o percepțiune oarecare, anume cum ar fi masa din fața d-voastră, cum ar fi lampa din fața d-voastră — că lucrul acesta se va întâmpla mereu cu aceeași regularitate? Nu.

Care este criteriul regularității? Dacă deducțiunea nu este, dacă inducțiunea nu este, dacă evidența nu există, de unde pot eu să scot garanția regularității — care este criteriul care trebuie să ne călăuzească în această materie?

În legătură cu această chestiune mai există încă ceva: se pretinde, anume, că principiul acesta al regularității se sprijină pe o judecată analitică, se pretinde, anume, că din conceptul de realitate se poate deduce așa-numitul principiu al regularității, se pretinde, anume, că acest concept închide într-însul însăși realitatea.

Această problemă mai lungă este legată foarte strâns cu așa-numita teorie a convenționalismului, susținută de domnul Poincaré.

Despre această teorie a convenționalismului vom vorbi însă în prelegerea viitoare.