IX. Încercări de fundamentare a principiului regularității

12 februarie 1926

1. Deducerea regularității din conceptul de realitate

2. Încălcarea regularității

3. Principiul regularității determină realitatea

4. Teoria convenționalistă

5. Amendarea teoriei convenționaliste

6. Regularitatea în concepția lui Immanuel Kant

1. Deducerea regularității din conceptul de realitate

Ați văzut în prelegerea precedentă în ce fel principiul regularității întregește realitatea. Ați văzut că această regularitate ne dă posibilitatea prevederii, deci a completării conceptului de realitate, că viitorul este înglobarea trecutului în realitate, așa că același principiu completează și, deci, precizează, înmulțește amănuntele celeilalte părți a realității — pe care am văzut iarăși cum o câștigăm —, completează așa-numitul trecut.

Ați mai văzut însă că, din diferite motive, nu puteam să găsim, în prelegerea trecută, o fundare logică, aș zice, a acestui principiu; adică, teoreticește, nu ne putem explica, anume, care este îndreptățirea teoretică a principiului acesta al regularității, pe care îl aplicăm realității propriu-zise — și nu numai atât, dar care oarecum condiționează, aș zice, până la un punct, această realitate.

Vă spuneam însă în prelegerea trecută că, în afară de pozițiunea trecută în revistă, adică: regularitatea nu se poate stabili deductiv, nu se poate funda inductiv, nu am putea-o deduce printr-un raționament de analogie ețetera, în afară de aceste pozițiuni, mai este o pozițiune, pe care trebuie să o analizăm astăzi; și anume, afirmațiunea cuprinsă în diferitele sisteme filosofice că principiul acesta al regularității s-ar deduce din însuși conceptul de realitate.

Ce ar însemna afirmațiunea aceasta? Ar însemna că avem un concept de realitate, că în acest concept al realității intră ca notă specifică regularitatea și că, printr-o simplă judecată analitică sau printr-un simplu raționament analitic, am putea să scoatem nota regularității, respectiv principiul regularității, din conceptul realității.

Trebuie să observăm că avem de-a face în această pozițiune cu o chestiune relativ destul de subtilă, dacă observăm, anume, că conceptul realității și realitatea însăși pot să nu fie unul și același lucru; adică, sunt unii autori care spun că conceptul de realitate se mulează pe realitate, că, prin urmare, conceptul realității răsfrânge realitatea însăși.

Sunt alți autori care spun că există conceptul de realitate, iar realitatea însăși nu este decât un fel de contrapunct, de pandant al acestui concept.

În teoria pe care trebuie să o analizăm acum, nu se face nici un fel de afirmare esențială de legătură între conceptul de realitate și realitatea însăși, ci se spune, pur și simplu, că principiul regularității se poate deduce din conceptul realității, fără să se afirme în ce raport stă acest concept al realității cu realitatea însăși.

După aceasta, să trecem la analiza faptului.

Deocamdată noi observăm regularitatea în univers. Am dat exemplul zilei și al nopței, al succesiunei acesteia a zilei și a nopței.

Universul ni se prezintă într-o succesiune de fapte, care succesiune reprezintă un fel de — hai să zicem —, un fel de corp de legi, adică un fel de corp de invariabilități, un fel de corp de suprapuneri în înțelesul acesta al invariabilității.

2. Încălcarea regularității

Presupuneți însă că, la un moment dat, o întâmplare, un eveniment care trece înaintea d-voastră, care intră în realitate, ceva dintr-însul, o notă a conceptului acesta de realitate pe care-l avem noi nu se supune legilor acestora ale realității. Ce facem noi? Noi zicem pur și simplu: nu există! Trebuie să fie altceva! Eu știu că după zi vine iar noapte și după noapte, zi. Dar vine cineva și-mi afirmă: știi că, la Brăila, de trei săptămâni nu mai e zi, e numai noapte? O să zic: nu se poate. De ce? Pentru că, în virtutea principiului regularității, noi nu putem admite că ceea ce se petrece aci, la București așa de regulat și ceea ce putem să generalizăm pentru tot universul — o să vedem imediat de ce —, nu putem să presupunem că aceasta nu se petrece la Brăila.

D-voastră știți că gâștele zboară. Se duce cineva și vede pe malul apei un cârd de gâște care zboară și vine și spune acest lucru. Vine însă un altul și spune: da, dar la noi, la Constantinopol, zboară și gâștele fripte! — Nu se poate!, răspundem noi. (Am luat exemplul acesta cu Constantinopolul, pentru că există o veche anecdotă a lui Nastratin cu gâștele care zboară și pe care, desigur, mulți dintre d-voastră o cunosc.)

Vom răspunde: nu se poate! Gâsca friptă nu zboară! De ce? Afirmația aceasta: gâsca friptă zboară nu intră în conceptul meu de realitate. De ce? Pentru că contravine principiului regularității și, contravenind acestui principiu, nu poate să fie realitate.

Prin urmare, pare că aveau dreptate acei care susțineau că noi avem un anumit concept al realității și în acesta intră regularitatea. Tot ce nu este regularitate nu este realitate.

Eu visez un lucru și în acel vis am o succesiune care este neobișnuită; am în visul meu, de pildă, impresiunea unei succesiuni foarte repezi, a zilei și a nopței. Ce nu poate visa omul? Orice! Dacă în vis am conștiința aceasta a schimbării repezi, pot spune: vezi ce repede se schimbă ziua acum cu noaptea? Ce scurtă este ziua și ce scurtă este noaptea! Dacă însă mă trezesc și zic: a fost numai o părere, atunci dintr-o dată am scos din conceptul de realitate ceea ce a fost un vis.

Pot să am o impresiune de durere, când mă atinge cineva cu un fier înroșit; dar pot să am impresiunea aceleiași dureri și fără motiv. Vă aduceți, desigur, aminte din Psihologia de Găvănescul, pe care ați făcut-o în liceu, că sunt acolo câteva exemple ce ne pot servi în împrejurările de față. Era unul care se aștepta să moară de căldură la pol — era autosugestionat. Prin autosugestie un om poate să aibă anumite impresiuni. Se zice, de pildă, că Sfântul Francisc din Assisi, într-un extaz mistic pe care l-a avut, a căpătat urme de răni la mâini și la picioare. Veți zice: nu este adevărat, este legendă. Ei bine, nu este legendă. Medicina explică lucrul acesta, așa că nu este legendă. Pentru ca să capete urmele acestea, într-un anumit fel, explică medicina, trebuie să se fi petrecut ceva în organismul lui. Organismul acesta totuși nu a fost atins de excitațiuni exterioare în viața lui, ci numai viața lui interioară a contribuit să se întâmple această transformare.

Ce vreau să scot din acest exemplu? Eu pot să am un sentiment de durere, sau pot să am o impresiune de lumină — de pildă, închid ochii — și, cu toate acestea, am străfulgerări, se face în ochii mei lumină. Ei bine, impresiunea aceasta pe care putem s-o avem corespunde ea oare realității? Nu. Impresiunea însă o avem. În virtutea principiului regularității, lucrurile ar trebui să se întâmple așa: trebuie să am un izvor de lumină care să-mi trimită anume excitațiuni și acestea să provoace impresiunea mea de lumină. Ei bine, pot să am această impresiune de lumină și fără excitațiune. Aceasta însă iese din cadrul realității.

Ce facem în această situațiune? Putem să spunem că nu există? Nu. Starea noastră de conștiință există, ea este o realitate, este realitate netăgăduită; corespondentul acestei realități a mea, care este de ordin imanent, corespondentul acesta poate să nu existe. Dar, în succesiunea stărilor mele sufletești, pot să intervină anumite evenimente care nu sunt regulate, care nu cad, prin urmare, sub principiul acesta al regularității.

Faptul acesta are importanță, pentru că înseamnă pur și simplu că regularitatea este întreruptă de anumite împrejurări; că, adică, regularitatea pe care noi o așezăm în univers oarecum, pe care o considerăm în teoria aceasta ca un fel de condițiune a realității înseși, regularitatea aceasta nu subzistă pretutindeni, că există un anumit raport între realitate și cunoștința mea, care prezintă anumite neregularități.

Regularitatea, oricum ar fi, spuneam adineauri că totdeauna are o succesiune din afară și corespunde uneia dinăuntru. Dar se poate ca uneia dinăuntru să nu-i corespundă nimic în afară; regularitatea este ruptă.

Vasăzică, nu se poate spune pur și simplu că conceptul de realitate închide într-însul principiul însuși al regularității.

Dar, încă pentru un motiv nu se poate admite punctul acesta de vedere.

Ce este o judecată analitică? Știți din alte împrejurări ce este: o judecată analitică este o judecată în care predicatul este cuprins în subiect; adică, peste subiect nu se poate trece niciodată. De îndată ce predicatul este notă a subiectului, orice notă a predicatului trebuie să fie conținută în subiect. Subliniez: o notă din subiect; aceasta nu înseamnă că mi-am lărgit pur și simplu cunoștința mea, că am trecut peste limitele subiectului.

3. Principiul regularității determină realitatea

Ce facem cu principiul regularității? Cu principiul regularității am lărgit conceptul de realitate. Principiul regularității nu l-am introdus, propriu-zis, aci, nu l-am dedus din realitate, ci am construit realitatea aceasta cu ajutorul principiului regularității.

Ați văzut că realitatea de la care am plecat noi era pur și simplu realitatea de percepțiune, ceea ce mi-era dat ca sigur în percepțiune, și ați văzut că acest concept de realitate l-am lărgit, pe de o parte, cu ajutorul aducerilor-aminte din trecut, pe de alta, cu ajutorul principiului regularității în viitor.

Prin urmare, principiul regularității este creator el însuși al realității, al conceptului de realitate. El nu poate să fie dedus din principiul de realitate și este oarecum preexistent principiului realității, de îndată ce realitatea, trecut, prezent și viitor, nu poate să fie oarecum realizată, înfăptuită, decât cu ajutorul principiului acesta.

Vasăzică, logicește vorbind, principiul regularității nu poate să fie dedus din realitate, pentru că el excede realității imanente și construiește el însuși realitatea, așa cum o cunoaștem noi sau cum ne este dată nouă în cercetările acestea de față.

4. Teoria convenționalistă

Teoria aceasta este cunoscută în filosofie drept teoria convenționalistă. De ce? Pentru că noi zicem: lucrurile care se întâmplă în natură se întâmplă regulat. În virtutea cărui fapt pot eu să afirm lucrul acesta? În virtutea conceptului realității. Dar ce înseamnă aceasta? Se zice: da, conceptul de realitate îl construiesc eu așa cum vreau și noi, oamenii, facem o convențiune tacită între noi, spunând că trebuie să considerăm cu toții că ceea ce există în natură, în realitate, există în chip regulat.

Nota aceasta a regularității intră, propriu-zis, ca component convențional în conceptul de realitate. De aceea vă atrăgeam atenția, la început, asupra faptului că în această teorie nu se face nici o legătură între concept și realitate.

Se susține, prin urmare, în filosofie — și o să revenim asupra acestui punct — că nota aceasta de regularitate ne este dată printr-o convențiune tacită între oameni. Noi zicem: se întâmplă în natură, deci este regulat; pentru că această regularitate, zic ei, este o formulă comodă de stăpânire a materialului.

Pentru ce nu putem să admitem teoria aceasta în genere, ați văzut.

Există însă o altă teorie; aceasta aș zice că este teoria convenționalistă radicală. Este însă una ceva mai îndulcită puțin. Aceasta se enunță cam așa. Se spune: eu am o anumită viață sufletească, se petrec în conștiința mea anumite procese, adică am anumite impresiuni, am un anumit conținut de conștiință, o anumită viață imanentă. În această viață imanentă a conștiinței mele se succed o mulțime de impresiuni. Acestea pot să fie de două feluri: impresiuni care se succed după anumite reguli, impresiuni, prin urmare, care oferă anumită regularitate, și impresiuni care nu se succed după norme, care sunt neregulate.

Atunci, printr-o convențiune, eu zic: este realitate tot ceea ce prezintă regularitate; tot ceea ce rupe regularitatea nu este realitate.

Prin urmare, vedeți care este deosebirea între teoria aceasta și prima teorie: aci construiesc, propriu-zis, conceptul de realitate după caracterele acestui principiu al regularității. Se întâmplă lucrurile în chip regulat, sunt reale; nu se întâmplă în chip regulat, nu mai sunt reale.

Prin urmare, nu am plecat, propriu-zis, de la conceptul realității, pentru ca să stabilim nota închisă în acest concept, regularitatea, uniformitatea, ci am făcut altceva: am plecat de la principiul uniformității și am construit acest concept de realitate cu ajutorul acestui principiu. Este tot o convențiune, evident, dar o convențiune oarecum a rebours față de cea dintâi. Aceasta este așa-numita teorie amendată a convenționalismului.

Vedeți de la început că teoria aceasta are o superioritate față de cea dintâi. Superioritatea constă în faptul că nu mai am de-a face cu lucruri neregulate, nu am în conținutul meu de conștiință anumite impresiuni care raportează regularitatea. Acum declar pur și simplu că le am, însă acestor conținuturi de conștiință nu le mai corespunde nimic în realitate, deci nu fac parte din domeniul realității.

Cum se construiește atunci realitatea în acest caz este foarte simplu. Plec de la conținutul de conștiință, plec de la o realitate imanentă și, în această realitate imanentă, disting două grupuri de fapte: un grup de fapte care se supun uniformității, un grup de fapte uniforme, și unele oarecum anarhice, până la un punct. Și atunci, dacă grupul de fapte uniforme constituie realitatea, celelalte sunt în afară de realitate. Ce facem cu primul grup? Rămâne el înăuntrul, în cadrul conștiinței? Nu. Acest prim grup îl proiectez în afară.

Vasăzică, grupul faptelor imanente, regulate, îl proiectez în afară de mine și, dacă există pentru aceasta un corespondent în realitatea însăși, acest corespondent este tocmai realitatea ascendentă. Construită așa, teoria este foarte bună, nu avem nimic de zis.

Nu se poate face acestui punct de plecare nici o obiecțiune. Dar o să vi se spună: bine, dar se întâmplă următorul lucru: în realitate nu s-a întâmplat, nu face parte din realitate. De ce? Dacă s-a întâmplat neregulat înseamnă că nu face parte din realitate. Este, desigur, un foarte comod punct de plecare, din punct de vedere teoretic.

5. Amendarea teoriei convenționaliste

Dar ce facem cu realitatea? Vă aduceți aminte că noi nu am dat o definițiune a conceptului de realitate, însă am stabilit introducerea unei note a realității ascendente; adică, am stabilit că realitatea aceasta ascendentă are, față de realitatea imanentă, de conștiința noastră, un fel de independență. Aceasta a fost nota stabilită.

Ce devine însă această independență a realității ascendente în momentul în care, odată constituită de mine, după un criteriu pe care eu îl aleg, aduc o convențiune pe care o fac eu? Mai există, propriu-zis, realitate ascendentă, independentă de conștiința mea? Evident că nu.

Care sunt încurcăturile în care intrăm pe baza acestei constituiri? Sunt foarte grave: vă închipuiți, mai întâi, că nu mai face parte din realitate decât ceea ce se potrivește unei convențiuni stabilite de mine. Stabilită, cum? Evident, arbitrar. O convențiune este întotdeauna arbitrară: este convențiune pentru că așa vreau eu s-o fac. Și atunci, dacă o convențiune stă la baza construcțiunii conceptului de realitate, atunci conceptul acesta poate să fie pentru mine ce vreau eu.

Și atunci, consecințele imediate ce se pot trage de aci, acestea, de fapt, propriu-zis, nu pot să le prevăd. Care era esența însăși a principiului regularității? Că, anume, eu pot, cu ajutorul acestui principiu, să văd ce o să se întâmple în viitor. Prin urmare, crearea viitorului cu ajutorul acestui principiu.

Dar ce stă la baza acestei afirmațiuni? Un lucru foarte simplu: existența realității ascendente. Acesta este un postulat, o presupoziție, pentru noi până acum, a principiului regularității. Numai dacă există în adevăr o realitate ascendentă și numai dacă în adevăr această realitate ascendentă prezintă în realitate caracterele regularității și uniformității, numai în acest caz pot să prevăd viitorul. Dar dacă această realitate ascendentă este în funcțiune de o convențiune a mea, este evident că prevederea viitorului nu mai are nici un sens.

Mai întâi, conceptul care dă realitatea dispare cu totul; conceptul de realitate este pur și simplu transformat într-o realitate imanentă, pentru că eu am construit universul așa cum am voit.

În al doilea rând, și mai important: care este dreptul meu de a afirma că numai ceea ce se întâmplă în cadrul convențiunii mele, numai aceasta este real? Eu am spus că tot ce se întâmplă real este regulat, iar ceea ce nu se întâmplă — în conștiința mea — în chip normal nu este regulat. Acesta a fost principiul de la care am plecat în această amendată teorie a convenționalismului.

Dar ce însemnează regulat și neregulat? Vedeți, eu afirm astăzi că regularitate înseamnă parcurgerea de către planeta cutare a orbitei în timp de atât și peste 24 de ore vine un învățat și-mi spune: domnule, până ieri, în adevăr, planeta cutare parcurgea orbita sa în atâta timp, dar, cu începere de la 12 februarie, anul acesta, această planetă suferă o întârziere — cum ar fi trenurile dintr-o anumită țară. După conceptul meu de realitate, aș spune: nu se poate. De ce? Pentru că, dacă este neregulat, nu mai există.

Ce înseamnă regularitate? Eu pot să afirm astăzi că regularitate înseamnă cutare lucru și peste câtva timp să afirm că regularitate însemnează altceva. De exemplu, legea gravitațiunii universale are o anumită formă, iar peste câtva timp intervin întâmplări, fapte noi, astfel încât trebuie ca acestei legi a gravitațiunii universale să-i aducem un corectiv oarecare. Înseamnă oare aceasta că s-a schimbat conceptul de realitate? Forma realității s-a schimbat, dar s-a schimbat realitatea însăși? Nu, ea a rămas aceeași, regularitatea s-a schimbat într-un anumit fel.

Se zice — este o vorbă foarte răspândită -: nu este nici o regulă fără excepție. Dar să zicem că, oricând există o excepțiune, excepțiunea întărește regula, aceasta nu se poate.

Care este tendința științei? Să construiască o nouă regularitate, care să închidă într-însa și excepțiunile. Aceasta este tendința științei.

Prin urmare, regularitățile acestea nu sunt ceva fix. Dacă regularitatea ar fi, o dată pentru totdeauna, ceva absolut, atunci am putea spune că putem să construim conceptul de realitate pe baza acestei regularități. Dar realitatea este ceva care se întinde și se strânge, ca elasticul. Conceptul de lege nu închide într-însul ceva absolut.

Dar despre aceste lucruri vom vorbi ceva mai târziu, când vom vorbi despre lege și despre cauzalitate.

Prin urmare, nici o anumită formă a regularității nu poate să închidă într-însa absolutul. Și atunci, evident că universul sau realitatea construită pe baza unei anumite regularități trebuie să fie pasibilă și ea de anumite schimbări.

Dar atunci, unde ajungem? Ajungem, evident, la o realitate sau la un univers absolut subiectiv.

Dar universul acesta, absolut subiectiv, este în contradicțiune cu pretențiunea acestei teorii a convenționalismului, care pretinde că numai el are de-a face cu o realitate transcendentă, și anume, cu o realitate imanentă.

Este adevărat că această realitate transcendentă este construită cu ajutorul celei imanente, dar este transcendentă. Dacă, de pildă, stabilesc faptul că o anumită expresiune vizuală corespunde la mine unei anumite stări spirituale sufletești, atunci eu, pe baza acelei regularități, sunt forțat să admit că această regularitate se întâmplă și la semenii mei și că, prin urmare, și semenul meu are un suflet ca și mine. Prin urmare, se pretinde aci că avem de-a face nu numai cu un univers imanent, proiectat în afară, dar cu un univers transcendent, proiectat în afară, care este oarecum regulat cu ajutorul unui principiu, căruia i se zice principiul uniformității.

Dar această pretențiune a convenționalismului de a construi universul cu ajutorul regularității și de a exclude din realitate ceea ce nu este regulat nu stă în picioare.

Dar să nu credeți că ceea ce înfățișați d-voastră că vi se pare absolut nu este totuși o părere care circulă. Dacă v-aș lua pe d-voastră, pe fiecare în parte, și v-aș întreba: există minuni, sunt posibile minunile?, veți răspunde cu toții: nu! Ei bine, în momentul când veți da acest răspuns veți fi cu toții convenționaliști. Vi se pare că este absurdă pozițiunea convenționalismului și totuși sunteți convenționaliști. Când faceți această afirmare, înseamnă că spuneți: tot ce se întâmplă în univers se întâmplă regulat, iar ceea ce întâmplător s-ar întâmpla neregulat, aceasta nu face parte din realitate.

Prin urmare, după cum vedem, nici forma dintâi a convenționalismului, convenționalismul radical, nici aceasta, a doua, a convenționalismului — hai să-i zicem — mai cu surdină, nici în forma dintâi, nici în cea de-a doua, nu se poate ajunge la concluziunea că regularitatea este, în adevăr, o notă a realității și că se poate, prin urmare, deduce analitic.

6. Regularitatea în concepția lui Immanuel Kant

Ar mai rămâne o singură încercare, aceea pe care a făcut-o Kant.

Kant zice că regularitatea este o formă a conștiinței noastre.

Noi căpătăm impresiunile lumii din afară, dar acestea sunt un fel de potop anarhic de impresiuni și, în acest potop anarhic de impresiuni, noi stabilim un fel de regularitate, introducem ordine în acest univers de impresiuni. Există, prin urmare, o realitate transcendentă, dar această realitate nu devine experiență decât în virtutea unei realități transcendente, zice el. Sunt, adică, anumite condițiuni, o anumită strungă prin care trebuie să treacă realitatea transcendentă pentru ca să devină expresiune.

Prin urmare, ceea ce prindem noi din această realitate, din lucrul în sine, nu prindem decât prin așa-numiții ochelari ai intelectului nostru, prin formele categoriale ale sensibilității ețetera.

Ce pretinde, cu alte cuvinte, Kant? Kant nu este tocmai așa de convenționalist. El pretinde că există anumite principii regulative ale experienței și că regularitatea este un asemenea principiu regulativ. Teoretic, evident, există o mulțime de impresiuni, care se îndreaptă spre noi de la realitatea transcendentă; dar conceptul de experiență, ceea ce numim noi realitatea aceasta continuă fenomenologică nu este constituit din toată realitatea, ci din acele impresiuni care trec în primul plan, care trec în formele noastre categoriale. Căci, evident, ceea ce trece prin formele noastre categoriale trebuie să fie regulat. Nu este regulat, nu trece. Căci regularitatea este o formă în care prindem noi realitatea aceasta, foarte logică în aparență, dar în realitate, nu. Căci, în adevăr, pot să aplic regularitatea pentru ceea este; dar pentru ceea ce va fi? Regularitate pentru ceea ce va fi nu este posibilă decât într-un singur caz: atunci când realitatea, așa cum există în afară, este pasibilă de a fi pricepută de mine.

Prin urmare, ce face, propriu-zis, teoria lui Kant? Ea nu este decât o altă formă a convenționalismului acesta cu surdină, pentru că și Kant nu face decât să construiască un univers și o realitate cărora le zice experiență, dar în care nu avem de-a face cu realitatea însăși. Conceptul de realitate rămâne la Kant teoretic afirmat — o teorie transcendentă mai largă decât conceptul fenomenologic de realitate. Și atunci, dacă în adevăr conceptul acesta de realitate transcendentă rămâne mai larg decât acela de realitate, atunci este clar: prevederea este imposibilă, pentru că ai totdeauna a face cu elemente pe care nu le poți stăpâni, pentru că nu intră în experiența ta.

Închipuiți-vă următorul lucru: Uranus ar trebui să aibă mișcarea cutare, dar, pentru că în momentul cutare vine în cutare pozițiune față de altă planetă, față de Neptun, își modifică mersul. Noi nu cunoșteam planeta Neptun acum un veac și ceva, ea a fost dedusă după modificările pe care le-a suferit evoluțiunea lui Uranus. Vasăzică, ceva necunoscut nouă a influențat ceva cunoscut nouă și a provocat o neregularitate.

Nu se poate întâmpla, teoretic cel puțin, același lucru cu realitatea transcendentă și cu realitatea fenomenelor lui Kant? Ceea ce este necunoscut și necognoscibil nu poate să influențeze într-un anumit fel realitatea aceasta? Evident că da! Teoreticește, nu este exclus.

Vasăzică, nici pozițiunea aceasta, care zice că regularitatea este o funcțiune constitutivă a conștiinței noastre, nu poate să explice ce este, în adevăr, regularitatea.

Prin urmare, pe toate căile pe care am umblat, nu am putut să fundăm pe ce ne sprijinim când afirmăm că există o regularitate. Există totuși, după metoda pe care am aplicat-o până acum, o îndreptățire a acestei afirmațiuni; adică, există o fundare, și anume fundarea gnoseologică.

Despre aceasta, în prelegerea viitoare.