X. Necesitatea gnoseologică și practică a regularității

24 aprilie 1926

1. Fundarea logică și fundarea de fapt

2. Constatarea neregularității

3. Funcțiunea cunoașterii

4. Necesitatea prevederii pentru știință

5. Uniformitatea în legătură cu timpul și spațiul

6. Știința și principiul uniformității

7. Minunea ca rupere a uniformității

1. Fundarea logică și fundarea de fapt

În ultima lecțiune vorbisem despre așa-numita presupoziție a regularității, adică a uniformității fenomenelor, a întâmplărilor din natură, și arătasem că nu există motive logice, stringente pentru a funda această presupoziție. Arătasem că, în adevăr, noi lucrăm cu această uniformitate, o presupunem în toate calculele noastre și în judecățile pe care le emitem asupra realității, dar că nu avem nici un motiv rațional de a zice că, în adevăr, această uniformitate corespunde unei realități propriu-zise.

Dacă nu avem însă nici un motiv rațional, stringent ca să admitem necesitatea existenței acestei regularități, atunci evident că situațiunea noastră este șubredă. Ar fi oarecum, cu alte cuvinte, să afirmăm pur și simplu că regularitatea aceasta este un fapt pe care-l admitem arbitrar, contăm pe el, din moment ce nu-l înțelegem, dar am putea și să nu contăm. Este, adică, un element de arbitrar care se strecoară în însăși structura sufletului, a spiritului nostru. De îndată ce această uniformitate este parte constituentă în operațiunile noastre intelectuale de cunoaștere și de îndată ce această uniformitate nu poate fi fundată în chip stringent, evident că este o gaură în mecanismul acesta al nostru.

Așa ar fi dacă singura fundare ar fi numai fundarea logică, pe care am discutat-o în lecțiunile trecute. Dar, în afară de această fundare logică, mai există și o alta; și anume, fundarea de fapt.

Eu am insistat de mai multe ori asupra unui fapt destul de interesant pentru tot cadrul în care ne mișcăm noi aci; anume, asupra faptului că fundările acestea logice sunt foarte frumoase și foarte bune în filosofie, dar că ceea ce există în adevăr nu are nevoie să fie fundat; adică, ceea ce există se impune prin însuși faptul existenței. Nu am să dovedesc că eu exist, atâta timp cât simt că exist. Nu am nevoie să dovedesc că lampa din fața mea arde, atâta timp cât folosesc ce vine de la lampă.

Cu alte cuvinte, în teoria cunoștinței nu sunt ținut întotdeauna să demonstrez raționamentele logice; ci, în teoria cunoștinței vin adeseori în contact cu fapte pe care trebuie să le iau pur și simplu ca atare.

Punctul acesta de vedere este, în adevăr, un punct de vedere foarte comod, dar el are nevoie nu de verificări propriu-zise, ci de anumite încercuiri.

Foarte bine! Este adevărat, faptul că exist nu are nevoie de a fi demonstrat. Este adevărat că această uniformitate a întâmplărilor din natură, cu care lucrez eu, este constatată, este constatabilă de mine. Întrebarea însă pe care trebuie să ne-o punem este alta. În faptul acesta al uniformității legilor naturii sau, mai precis, necesitatea aceasta a mea spirituală de a lucra cu legile naturii, cu această uniformitate a legilor naturii este ea în adevăr valabilă întotdeauna? Adică, recunosc că eu, în adevăr, fac raționamente în care regularitatea întâmplărilor din natură, uniformitatea lor stă la bază. Așa este astăzi. Dar este bine că este așa? Și va fi întotdeauna așa? Acestea sunt întrebările care trebuiesc lămurite.

Dacă este bine că e așa este iarăși o întrebare care ne-o punem, dar care este iarăși cam filosofică. Pentru că, dacă, sau de îndată ce un lucru este așa, este zadarnic să ne mai întrebăm dacă este bine sau este rău că este așa. Întrebarea însă are alt sens, nu are de-a dreptul sensul acesta trivial. Întrebarea are, anume, sensul: uniformitatea aceasta a întâmplărilor din natură este în concordanță cu structura spiritului nostru sau nu? Acesta este sensul întrebării, dacă este bine că este așa sau nu.

În adevăr, nu există nici o contrazicere între uniformitatea întâmplărilor din natură și spiritul nostru, propriu-zis, structura spiritului nostru? Cu alte cuvinte, uniformitatea aceasta, verificarea uniformității acesteia, sau mai bine, verifică uniformitatea aceasta principiul contradicției, care este un principiu fundamental al spiritului nostru? Evident că da! Desigur că-l verifică. Nu există, adică, nici un motiv ca eu să spun că presupoziția că toate lucrurile se întâmplă în chip uniform în natură ar călca principiul contradicțiunii. Nu există nici o contrazicere în afirmațiunea aceasta și în felul cum îmi închipui natura, în felul în care eu o trăiesc. Din acest punct de vedere suntem lămuriți, între altele, pentru că, întâmplările din natură, pe măsura curgerii lor și a trecerii lor în observația noastră, noi nu facem, propriu-zis, decât să verificăm această, hai să zicem, lege, acest principiu pe care l-am enunțat, al uniformității, al regularității.

2. Constatarea neregularității

Este adevărat că toată experiența noastră nu iese din cadrul regularității și este iarăși adevărat că, ori de câte ori ne aflăm în fața unei neregularități, a lipsei de uniformitate, ne oprim oarecum intrigați și căutăm să înțelegem de ce această neregularitate.

Dacă, prin urmare, spiritul nostru este foarte puțin atent la verificarea regularității, este foarte atent la contrazicerea regularității din natură. Dar atunci este nelaîndemâna tuturor constatarea că spiritul nostru este învățat cu regularitatea, că regularitatea face parte integrantă oarecum din însuși felul nostru de a gândi și de a cunoaște. Dacă, de pildă, văd că se face seară acum, că după seară vine noaptea și că, pe urmă, nopții îi urmează dimineața, nu găsesc în toată această succesiune nimic neobicinuit. Dacă însă, printr-un mijloc de locomoțiune foarte perfecționat, aș pleca acum de la București și aș ajunge în alt punct de pe glob, unde aș vedea că se face ora 6, apoi 7, 8, 9, 10 dimineața și tot nu se mai face lumină, atunci aș constata o neregularitate care m-ar izbi și pe care aș căuta să mi-o explic.

Dar dacă, în adevăr, spiritul nostru este învățat cu această regularitate și dacă, în adevăr, pe măsură ce ne lărgim experiența, nu facem decât să constatăm neregularități sau să constatăm verificarea neîncetată a acestui principiu al uniformității întâmplărilor din natură, atunci nu se poate găsi dovada filosofică a faptului că, în adevăr, regularitatea își are fundamentul în însăși constituțiunea noastră?

Iată un exemplu. Eu arunc un zar și cade o dată 6, a doua oară tot 6, a treia oară la fel ețetera; cade de 30 de ori pe rând tot 6. Constat că zarul acesta aruncat arată mereu 6. După câte știu eu dinainte, probabilitatea pe care o are fiecare număr arătat pe zar este aproximativ egală, matematicește vorbind, adică e aceeași probabilitate să iasă 6, aceeași probabilitate să iasă 2, 3 ețetera. Prin urmare, dacă eu constat că, aruncând de 30 de ori zarul, de 30 de ori cade 6, atunci, de fapt, nu am de-a face cu o regularitate, ci, din contră, cu o neregularitate. Care? Fiecare din fețele celelalte ale zarului și-a pierdut probabilitatea. Este foarte adevărat că poți să arunci zarul și să cadă de două, de trei ori pe rând mereu numărul 6; dar, după ce va cădea de trei ori pe rând, este foarte puțină probabilitate că va mai cădea și înainte, aruncând zarul, tot 6. Aceasta, printr-un simplu calcul, este constatabil imediat și aceasta o știu prea bine jucătorii de la ruletă sau de la bulă. Dacă însă constat că de 30 de ori pe rând a ieșit tot 6, atunci îmi zic imediat: zarul acesta nu este același cu zarul ale cărui fețe au aceeași probabilitate. Trebuie să fie ceva în constituțiunea zarului acesta, care face să iasă întotdeauna 6. Centrul de greutate al acestui zar trebuie să fie astfel deplasat, încât întotdeauna trebuie să cadă cu fața 1 la pământ și cu fața 6 deasupra.

Vasăzică, neregularitate față de egala probabilitate a tuturor fețelor zarului, care se exprimă printr-o regularitate în căderea aceleiași fețe, dar care trebuie să aibă o altă expresiune.

Ce raționament pot să fac în legătură cu acest fapt? Eu zic: am aruncat zarul de 30 de ori și a căzut tot 6. Atunci, dacă voi arunca zarul și a 31-a oară, probabil că va cădea tot 6. Și îl arunc, și, în adevăr, cade tot 6. Au eu dreptul să afirm că verificarea pe care am făcut-o experimental fundează în adevăr neuniformitatea? În aparență, da; în fond însă, nu. Pentru că iau și cercetez zarul și constat că, în adevăr, înspre fața cu numărul 1 are o bucată de plumb. Prin urmare, e fatal ca, de câte ori îl voi arunca, plumbul mutând centrul de greutate normal al zarului înspre fața cu numărul 1, fața aceasta să cadă întotdeauna la pământ iar fața opusă, adică 6, sus. Prin urmare, neuniformitatea este verificată, este fundată prin verificare experimentală.

Cu toate acestea, mă grăbesc să adaug că numai în aparență am dreptate să fac această afirmație. De ce? Pentru că, de fapt, eu presupun, în această afirmație a mea, o uniformitate, o regularitate, și anume că zarul meu se va comporta de aci înainte la fel, pentru că constituțiunea zarului meu va fi și de aci înainte la fel, adică centrul de greutate al zarului va fi același, în același loc în care este acum și în care a fost în cele 31 de dăți, când am aruncat zarul.

Vasăzică, am fundat experimental afirmațiunea aceasta a regularității.

Dar această verificare experimentală nu este încă o afirmație propriu-zisă, pentru motivul că ea închide o altă presupoziție de uniformitate, anume, aceea că structura zarului va continua și în momentele viitoare să fie aceeași.

De aceea vă spuneam că, deși noi lucrăm cu aceste regularități, deși aceste regularități nu contravin principiului contradicțiunii, pe care l-am amintin, totuși nu putem să luăm acestă regularitate ca fundată în fapt, pentru că, logicește vorbind, orice regularitate fundată în fapt presupune o altă uniformitate. Este adevărat, nu ne învârtim într-un cerc vițios, dar presupoziția aceasta a regularității merge într-o regresiune ad infinitum.

Iată de ce nu există posibilitate logică sau teoretică de a funda acest principiu.

Cu toate acestea, spunem că-l admitem. Îl admitem, pentru că nu contrazice principiul contradicțiunii, dar îl mai admitem și pentru un alt motiv: principiul acesta al regularității, al uniformității întâmplărilor din natură ne este impus de viața noastră de toate zilele.

3. Funcțiunea cunoașterii

Vă aduceți aminte că am vorbit de experiența noastră și am arătat că aceasta este singura noastră posibilitate de a trăi, adică legarea prezentului de trecut, înglobarea trecutului în prezent și proiectarea acestui trecut, înglobat în prezent, în viitor, vasăzică extinderea în limite netrăite și nereale, a experienței noastre.

Dar se poate vedea numaidecât că este imposibilă, este absolut imposibilă această extindere a experienței noastre, atâta timp cât nu avem această presupoziție a uniformității, a regularității.

Vasăzică, presupoziția regularității întâmplărilor din natură este o presupoziție cerută, propriu-zis, de viața noastră, de necesitățile noastre vitale. Pe urmă, mai este cerută și de altceva, de cunoașterea noastră.

Evident că viața noastră nu este făcută posibilă decât tocmai prin acest principiu al regularității.

Ce înseamnă, propriu-zis, cunoaștere și care este pentru noi funcțiunea cunoașterii? „Cunoaștem“ — mai ales științificește vorbind — înseamnă „stăpânim“, înseamnă „mânuim“. „Cunosc“ înseamnă că în orice împrejurare în viață, de aci înainte, nu sunt lipsit cu totul de experiență. Viitorul este pentru mine ceva care nu a fost, evident, sau care nu a fost încă, dar care este asemănător cu ceea ce este și cu ceea ce a fost.

Vasăzică, eu cunosc un lucru în măsura în care pot să-l întrebuințez. Dar întrebuințarea lucrului acesta se face numai în prezent — în trecut, în nici un fel —, cu o condițiune. (Ați văzut ce este prezentul: un fel de noțiune-limită.) Cu o condițiune este posibil ca eu să întrebuințez în prezent un lucru: să am anumite elemente din acest lucru, care încă nu s-au întâmplat, care nu sunt încă prezente, dar pe care totuși le stăpânesc. Aceasta este proiectarea trecutului și a prezentului în viitor. Îmi întind, cu alte cuvinte, prin cunoștințe, tentaculele activității mele posibile într-un domeniu care nu este încă.

4. Necesitatea prevederii pentru știință

Dar cum este posibil să-mi întind tentaculele activității într-un domeniu care nu este încă, decât prin această presupoziție fundamentală că lucrurile care se vor întâmpla se vor întâmpla în același fel în care s-au mai întâmplat deja?

Vasăzică, există necesitatea — în legătură cu necesitățile vieții —, există, pentru posibilitatea cunoașterii, necesitatea aceasta a prevederii.

Necesitatea aceasta a prevederii este împlinită în mecanismul vieții noastre de ceea ce noi numim știință.

Știința, în înțelesul acesta, care este totuși foarte exact, este altceva decât știința cristalizată, codificată, pusă în formule, constituită într-un corp de doctrină, să zicem. Știința este cam ceea ce spunea Auguste Comte, când spunea că „a ști însemnează a prevedea“. Adică, știință face fiecare om, fie că a învățat carte, fie că nu, care, seara când se culcă, trage perdelele la fereastră, pentru ca nu cumva soarele de dimineață să-l scoale înainte de vreme. Aceasta este știință. El știe ce are să se întâmple și ia măsuri în vederea acestui lucru.

Știința aceasta, deocamdată — și aci începe iarăși îndoiala —, lucrează cu principiul uniformității și al regularității. Dar, vă întreb: principial vorbind, este fundată convingerea noastră, pe care o avem astăzi, că acest principiu al regularității este constatat în știință? Este fundată, cu alte cuvinte, credința noastră că nu se poate știință fără de această prevedere?

A existat un anume fel de geometrie și astăzi câte feluri de geometrie există! Acel fel de geometrie avea anume postulate, felurile celelalte de geometrie au alte postulate. Noi am lărgit, prin urmare, posibilitatea noastră de lucru în știință, schimbând postulatele acestei științe. Acum, postulat este pentru știința actuală și regularitatea. Uniformitatea întâmplărilor din natură, în știința actuală, lucrează cu acest postulat. Avem noi dreptul să credem că acest postulat nu va fi părăsit niciodată de știință? Aceasta este întrebarea!

Dacă, în adevăr, uniformitatea legilor naturii, întâmplărilor din natură, este un postulat, postulat necesar oricăreia dintre științe, atunci avem fundată și teoria necesității acestei uniformități. Dar ce ne poate obliga să admitem această afirmație?

5. Uniformitatea în legătură cu timpul și spațiul

Dacă veți urmări mai bine problema, vă veți da numaidecât seama că această uniformitate a întâmplărilor din natură este în strânsă legătură cu concretul, adică în strânsă legătură cu întâmplările în timp și spațiu.

Noțiunea de timp este contestată științei actuale și această noțiune de timp, contestată științei actuale, face ca și uniformitatea legilor naturii să fie contestată științei.

Dacă noi am putea să facem o știință oarecare în afară de timp și spațiu, atunci ar dispărea întâmplările și ar dispărea evenimentele și, dispărând evenimentele, ar dispărea și necesitatea pe care o simțim de a admite regularitatea, uniformitatea în natură.

Prin urmare, toată chestiunea se pune acum așa: știința se poate lipsi de întâmplare, de concret, de evenimente, de timp? Este o întrebare care alunecă, în adevăr, dincolo de normalitate, dar care este, din punct de vedere logic și filosofic, absolut îndreptățită.

Nu avem nici un motiv să spunem că știința trebuie să fie așa cum este azi. Ceva mai mult, există, propriu-zis, o încercare cu care aveți de-a face în fiecare zi, în speculațiunile d-voastră științifice, care, propriu-zis, nici nu mai lucrează cu concretul: gândiți-vă la filosofia istoriei. Aceasta este înclinată să urmărească studiul unor evenimente, să stabilească unele tipuri de evenimente. Aceste tipuri de evenimente nu sunt deduse din concret, ci aceste tipuri de evenimente condiționează ele însele trecutul. De pildă, dacă eu — să iau un exemplu din istoria logicei — constat că există o anumită structură spirituală pe care o numesc scolastică, care se găsește, să zicem, nu numai la 1200 în Europa de Apus, dar cu vreo 1500 de ani înainte în Grecia, cu încă vreo 2000 de ani înainte în India, cu încă vreo 1000 de ani înainte în China ețetera, atunci, dacă evenimentul acesta nu seamănă cu celelalte, ci evenimentul aceste este următor celorlalte, formează un fel de eveniment-tip, care are un alt fel de existență decât existența aceasta concretă, temporală, spirituală. Gândiți-vă ce este toată metafizica platoniciană. Ea nu este decât o încercare de a funda o știință în afară de timp și spațiu. În acea lume a esenței, a ideilor platoniciene, în care, propriu-zis, toate stau, nimic nu se mai mișcă, în acea lume care are aspectul acesta contemplativ, static, nu dinamic, în acea lume, uniformitatea nu mai are nici un rost.

O să spuneți: bine, dar știința aceasta platoniciană nu a ajuns la nici un rezultat! Este o părere! Lui Platon i-a ajuns — și o întreagă formă de viață spirituală există și astăzi. Toate civilizațiile care au la bază nu dinamismul, ci staticismul se poate considera că au îmbrățișat platonismul. Posibilitate de știință există, prin urmare, și aci.

6. Știința și principiul uniformității

Dar, veți spune: știința noastră este altfel! Evident! Dar însuși faptul de a spune că știința noastră este altfel, însuși faptul acesta mă pune în gardă în contra afirmațiunii pe care o făceam adineauri, că nu poate să existe decât un singur fel de știință, și anume, știința care are la bază regularitatea fenomenelor din natură, a întâmplărilor din natură.

Vasăzică, eu admit că există, în actuala formă a științei noastre, această uniformitate. Eu admit că presupoziția acestei uniformități este absolut necesară pentru constituirea științei noastre pozitive; dar nu am nici un motiv să admit, mai întâi, că acest principiu al uniformității este un principiu constitutiv al spiritului nostru, și iarăși nu am nici un motiv, nici teoretic, nici de fapt, să admit că orice știință viitoare sau orice știință posibilă va trebui să se folosească de acest principiu, de această presupoziție a uniformității întâmplărilor din natură.

Știința actuală — și aci se arată încă o dată rădăcinile acestei științe —, știința noastră concretă de astăzi cere întrebuințarea principiului acesta al uniformității în aceeași măsură în care acest principiu este cerut de viața noastră. Instrumentele pe care noi le posedăm astăzi pentru a trăi sunt condiționate de acest principiu al uniformității. Viața noastră de astăzi nu se poate mișca în afară de uniformitate; adică, știința noastră, conștiința noastră, posibilitatea de a ne mișca, posibilitatea noastră de a mânui realitatea au absolută nevoie astăzi, în actuala orientare a spiritului sau în actuala structură a spiritului nostru, de uniformitate. Ceva mai mult, este chiar această uniformitate, pentru că este pur și simplu prevedere. Noi nu putem să trăim decât în măsura în care prevedem și nu putem să prevedem decât în măsura în care admitem uniformitatea.

Prin urmare, fapt este astăzi că, în actualele împrejurări și în actuala orientare spirituală a noastră, nu se poate știință fără principiul uniformității. Dar nu este fapt că întotdeauna orientarea noastră spirituală va fi aceeași și, prin urmare, nu este fapt că întotdeauna știința va însemna prevedere; și nu este fapt că întotdeauna posibilitatea de a trăi înseamnă cunoaștere. Adică, în momentul în care noi vom putea trăi fără să cunoaștem, dacă am găsi această posibilitate de a trăi fără să cunoaștem, am putea să scăpăm de principiul uniformității.

7. Minunea ca rupere a uniformității

De ce vă spun toate acestea? Pentru că trebuie să înțelegeți, dacă nu vreți să trăiți de-a dreptul pozițiunea celor care afirmă că există în omenire sau în totalitatea întâmplărilor posibilitatea minunilor. Minunea nu este altceva decât ruperea uniformității.

Și atunci, sunt atâția teologi, oameni care se ocupă cu problemele acestea, care spun: minunea nu poate să existe, pentru motivul foarte simplu că, dacă Dumnezeu a făcut lumea, atunci el a făcut-o într-un anumit fel, și Dumnezeu a asignat lumei anumite legi, anumite regularități. Dacă Dumnezeu rupe această regularitate, însemnează că el contravine legilor stabilite de el. Prin urmare, Dumnezeu s-ar contrazice pe sine, și-ar face concurență sie însuși.

Argumentarea este cât se poate de logică și ținută de cea mai mare parte dintre oameni ca perfect valabilă. Da, dar cu o singură condiție: să presupună, toată această argumentare, că, în adevăr, pentru Dumnezeu, lumea este în același fel dată cum este pentru noi, că Dumnezeu există în același fel cum vrem noi; că, adică, existența noastră, care se traduce, în alt înțeles, prin cuvântul viață este de același fel cu existența lui Dumnezeu.

Ce facem noi, cu alte cuvinte? Extindem valabilitatea conștiinței vieții până la limitele existenței și identificăm existența lui Dumnezeu cu viața noastră.

Dar mai este un punct care nu trebuie neglijat: noi, deocamdată, trăim în virtutea posibilității noastre de a cunoaște. Dar nu este aceasta singura posibilitate de trai. Există trai și în afară de omenire, căci o sumă de animale, de plante trăiesc și ele fără ca să cunoască și fără ca să aibă posibilitatea noastră de prevedere. Iată, prin urmare, eșalonări de probleme care, toate, tind să pună la îndoială necesitatea uniformității întâmplărilor naturii.

Întâi: existența nu este tot una cu viața; viața nu este tot una cu cunoștința; dar știința este pur și simplu cunoștință; iar uniformitatea întâmplărilor în natură este tot una cu știința.

Prin urmare, presupoziția aceasta a uniformității întâmplărilor naturii este o presupoziție valabilă, unde? Numai în cadrul cunoștinței, științei actuale; atât și nimic mai mult!

Peste aceste vederi este întinsă o imensă rețea de posibilități în care trebuie să admitem că poate să intre, în oarecari împrejurări, și ceea ce se numește minune!