Biserica țăranilor

În substanțiala sa lucrare, Introducere în Studiul Literaturti Vechi, o carte rară, plină de sugestii și deschizătoare de vaste perspective, profesorul Alexe Procopovici de la Cernăuți stabilește că întinderea creștinismului în Dacia a coincidat oarecum cu însăș formarea noastră ca popor. Faptul este de cea mai mare însemnătate. Căci natural că în asemenea împrejurări — în care viața publică, în plină prefacere, nu putea să aibă nici un fel de cadre exterioare fixe, — creștinismul să nu se fi împământenit la noi prin activitatea precisă a unei ierarhii bisericești constituite, ci prin lucrarea stăruitoare, anonimă și individuală a unor misionari desprinși materialmente de baza lor canonică, sau în orice caz neprezentând-o în chip expres, conștient și eficace.

Aceasta explică de ce ortodoxia noastră țărănească nu e atât o religie cu o biserică chezășuitoare a credinței, cât mai ales un fel de cosmologie, în care elementele de dogmă strict ortodoxe se hipostazează în realități concrete; de ce, cu alte cuvinte creștinismul a coborât la noi în realitățile imediate ale zilei, contribuind la crearea unui univers specific românesc, obiectivat așa de caracteristic în folklorul nostru.

Iar mai departe, aceasta explică de ce o credință așa de vie și de susținută nu s-a completat în chip necesar cu o ierarhie bisericească puternic închegată, cum au fost de pildă cea rusă sau cea romano-catolică; precum și dece slăbiciunea împinsă uneori până la inexistență a acestei ierarhii nu a fost în stare să primejduiască fermitatea religiozității noastre tărănești.

Iată realitatea istorică. Poate ceva cam brutală, și crud formulată; dar realitate. Pe ea încearcă de doi ani, foaia noastră să clădească mai departe. Creștinismul face parte integrantă din ființa noastră națională. El închide în potențialitate o concepție de viață și o disciplină. Dar potențialitățile acestea rămân paralizate, atâta timp cât concepția de viață nu e formulată, ca să poată deveni isvor de valori culturale, iar disciplina nu se exteriorizează într-un aparat ierarhic care să o impună.

Spre un sistem filozofic cu bază ortodoxă, și spre o biserică mândră, curată și puternică au mers, într-o nedesmințită continuitate, timp de doi ani sforțările noastre. Nu ca înspre niște idealuri inventate de o conștiință desrădăcinată din vremea ei și neliniștită, ci ca înspre o necesitate impusă organic de tradiția și structura rasei noastre.

Am isbutit? Întrebarea este oarecum fără sens; căci noi nu suntem canducătorii unei mișcări, ci numai reflexul unei stări de fapt.

…Este bine totuș să adăugăm: reflexul critic; pentru ca să știe toată lumea!

8 Noiembrie 1926.