Tot despre facultatea Chișinăului

Discuția în jurul viitoarei înalte școli de teologie continuă. Ea se complică chiar cu anumite acte cari depășesc cadrul oarecum ideal al desbaterii. S-au format partide; se pune la cale proteste și memorii; oameni politici au fost chemați să-și spună cuvântul. E bine? Mă îndoiesc. Chestiunea amenință să iasă din planul didactic și cultural, pentru a trece în cel politic. De sigur fără voia combatanților, cărora trebue să le recunoaștem puritatea nobilelor lor ambiții de a lucra pentru ortodoxie. Dar totuși se întâmplă.

Deja se șoptește că un anumit partid politic ar fi făgăduit că va interveni în această problemă, acum sau când va fi la putere. Nu e adevărat? Aș dori o desmințire.

Rare ori am văzut — într-o chestiune așa de însemnată — o problemă mai rău pusă. Toată lumea se interesează unde trebuie să ia ființă noua școala teologică. Nimeni nu se întreabă cum trebue să fie această nouă școală. Și totuș parcă această chestiune ar fi de cea mai mare importanță.

Biserica noastră duce de la 1860 încoace viața pe care i-o cunoaștem: la remorca statului laicizant, care o consideră ca o anexă polițienească, și care se îndură să-i acorde din bugetul lui atât cât să nu moară. O viață de mizerie, în care cele mai bune puteri ale ei se macină fără nici un folos; amenințată de mecanizare și de închircire, ca toate organismele sociale cărora li se răpește putința inițiativei. Sprijinul care-i vine din patronajul statului este iluzoriu, atunci când nu e deadreptul primejdios. Voiți un exemplu? Iată-l: în Statul nostru cu religia oficială greco-ortodoxă, universitățile au în principiu — și pe alocurea și în fapt — câte o facultate de teologie. Se așteaptă toată lumea ca aceste facultăți să stea în slujba religiozității noastre, deci în slujba bisericei. Ei bine, nu. Atmosfera generală a statului a falsificat până într-atât viața noastră religioasă, încât amintitelor facultăți le crește pofta de… autonomie. Și așa s-a ajuns mai acum câteva luni la o declarație categorică în public, după care facultățile nu s-ar simți legate de biserică; ele fac doar… știință. Nu este o aberație? Să presupunem că în adevăr aceste înalte școale fac știință (am pe masa mea de lucru toate cursurile cari se predau la una din facultățile de teologie din țară!). Ce fel de știință e asta? Și de la cine deține, în cadrul religiei noastre ortodoxe, o școală dreptul și delegația de a învăța pe alții? Nu de la biserică? Atunci?

Atunci suntem raționaliști protestanți, și trebue să constatăm că aci ne-a dus patronagiul statului român modern și oblăduirea ministerului de instrucție asupra facultăților noastre de teologie.

Dar iată că în marginile noului stat românesc biserica a încercat o ofensivă pentru recucerirea drepturilor ei de viață; și a isbutit să capete o lege care în anumite limite și în anumită măsură înlesnește această viață. Ea a parvenit între altele să fixeze — principial și practic, — ceea ce până acum nu era tocmai clar, că școalele teologice nu pot cădea sub jurisdicțiunea ministerului de instrucțiune. Printr-o consequență gravă, și dintr-o… fudulie naivă, facultățile de teologie au rămas totuș mai departe în cadrul universităților. Biserica a trebuit să recunoască faptul că aceste facultăți sunt sterpe și inoperante în forma lor actuală și în mecanismul actual al învățământului. Faptul că cea mai înaltă școală de teologie scapă de sub controlul și supraveghierea ei era în adevăr ilogic dureros. Dar nu putea face altfel. Și atunci a încercat o soluție transacțională: a cerut pentru ea dreptul de a avea un cuvânt la numirea profesorilor. I s-a acordat, în formă; în comisiile de recomandarea profesorilor funcționează după noua lege și doi membri ai Sf. Sinod. Dar numai forma e satisfăcută; căci desemnarea acestor doi membri nu se face de biserică, — ci tot de universitate. Participarca bisericei la numirea profesorilor este deci iluzorie. Cu această nefericită încercare — a cărui proces este încă în curs — biserica ar fi trebuit să ajungă la încheierea că în actualele împrejurări controlul ei asupra învățământului teologic superior este imposibil. Și cum situația aceasta nu poate să dureze, biserica ar fi fost datoare să recurgă la soluții eroice și radicale; să lase pe oamenii de știință de la facultăți să-și continue opera lor științifică; să se dezintereseze de acest învățământ; și să încerce a-și crea singură un sistem de școli superioare, apropiat necesităților religiei și bisericii noastre.

Era singura cale care putea fi cu folos urmată; și mărturisesc, am crezut un moment că, forțată de împrejurări, biserica va păși curagios pe acest drum. De îndată ce condițiile materiale îi vor îngădui-o.

Când iată, în primăvara aceasta, Sf. Sinod hotărăște înființarea unei facultăți de teologie pe lângă universitatea din Iași, în conformitate cu legea din 1910. Aproape concomitent, arhiepiscopia Kișinăului cere tot ministerului de instrucție înființarea unei academii teologice în capitala Basarabiei. Iar ministerul combină cele două cereri; și printr-o dialectică de o ingeniozitate și o subtilitate în adevăr apreciabilă se oprește la o soluție intermediară: înființează la Kișinău, o facultate de teologie depinzând de universitatea din Iași.

Să spunem ceva împotriva ministerului? Ar fi absurd. Ministerul face doar ceea ce-i convine, și are căderea să facă. Dacă în această afacere e cineva răspunzător, e biserica: ea a avut în vara aceasta prilejul de a pune bazele unui învățământ superior propriu. Guvernul nu i-a stat împotrivă; ci mai degrabă i-ar fi fost la dispoziție. Era vorba numai să ceară. Dar biserica noastră nu a știut nici ce să ceară; nici cum să ceară. În loc să stabilească în prealabil un plan de lucru și să pretindă după împrejurări realizarea unuia sau altuia din punctele acestui plan propriu, ni s-a dat spectacolul unor arhiepiscopii cari lucrau pe seama lor, uneori chiar peste capul Sf. Sinod, și care au transformat o chestiune de interes bisericesc și național într-una de măsurătoare a forțelor și ambițiilor locale.

Să nu ne înșelăm: înființarea nouei facultăți la Kișinău sau Iași nu înseamnă înfrângerea Iașilor ori Kișinăului; ci înseamnă slăbiciunea bisericei noastre ortodoxe care nici nu a știut să aibă un punct de vedere, nici nu a putut să se afirme ca un organism disciplinat, cu o fermă autoritate centrală.

…Nu aș fi spus lucrurile acestea, dureros de grele, dacă nu aș fi sigur că încă nu a sunat ceasul al douăsprezecelea. Le va auzi însă cineva măcar acum?

24 Septembrie 1926.