Ortodoxia răsăriteană și pancreștinismul

Încercarea de apropiere a bisericilor creștine, începută anul trecut în chip mai concret prin conferința de la Stockholm, va fi continuată acum într-o nouă adunare, convocată pentru sfârșitul lui August la Geneva.

Inițiativa pornește, atunci ca și acum, din lagărul protestant, care se dovedește a fi nu numai cel mai harnic și mai stăruitor, dar și cel mai chinuit de insuficiența lui metafizică în actualele împrejurări de renaștere religioasă.

E, pentru noi, de cea mai mare însemnătate, să ne dăm seama, că ofensiva protestantă pornită pe așa de largi baze, nu e numaidecât un semn de vigoare și de sigurantă lăuntrică, ci, dimpotrivă, aș considera această ofensivă, ca o încercare involuntară, inconștientă, dar fatală, de întoarcere la izvoarele vecinic vii ale religiozității. Căci și legăturile unui Blake sau Hartman cu biserica roșie rusească, și sprijinul, deadreptul neleal pentru noi, pe care ambițiile și jactanța răposatului Meletie din Constantinopol l-au găsit în Anglia, și presiunile sistematice la care a fost supus mitropolitul pribeag Antonie al Kiewului, și — last non least — grija asiduă cu care este înconjurată biserica noastră, arată ca țel al acestei ofensive răsăritul.

De ce tocmai răsăritul? Se complac unii în a crede: pentru că răsăritul e mai slab, și deci mai ușor de înfrânt.

Nu. Pricinile sunt mai adânci. Circulă între protestanți în genere convingerea că Luther ar fi deslănțuit „din nou” puterile originare ale creștinismului. Se poate. Dar Luther a ignorat întreaga apocaliptică judaică; el a exclus din spiritualitatea creștină entusiasmul primitiv; grija tragică a mântuirii ca și aspra disciplină bisericească paulinică s-au închircit în negurile nordului; toate demențele mistic-ascetice pe care Sf. Pavel le trecea ca moștenire creștinismului din lichidarea antichității s-au risipit, și mai ales a dispărut fără urmă conceptul paulinic de sacrament, care, istoric și structural, isvorăște din cultul — eminamente răsăritean — sincretist al misterelor. Luther a vrut să facă creștinism ignorând răsăritul.

Nu se poate! Asta o simt acum inconștient toți protestanții. Și de aceea vin la noi, de aceea ne-au chemat la Stockholm și ne cheamă la Geneva.

Ne vom duce: Non congandet iniquitate. TREBUE să ne ducem. Dar nu săraci și umiliți. Ci conștienți de slăbiciunea noastră în ceasurile de astăzi; dar generoși și siguri pe moștenirea noastră: ca depozitari ai tuturor tradițiilor răsăritului, fără de care nu a fost nici odată posibilă — și mai ales nu e acum, — ridicarea spirituală a lumii creștine.

Să nu fie o ofensă, care jicnește și ridică bănuieli. Ci doar o sigură afirmare, în care Geneva va trebui să audă din nou pe Tertulian: Quid Athenis et Hierosolymis? La ce bun curiozitatea, când ochii noștri au văzut crucea, la ce bun cercetarea, când noi avem cuvântul mântuirii… Desbatere care nu e desigur încă la sfârșitul ei, dar pe care toate forțele istorice s-au conjurat ca să o rezolve în favoarea noastră.

2 Mai 1926.