Sectanții

În adunarea eparhială la Cluj, s-au spus cuvinte grele față de activitatea sectelor religioase din țară. Iar între toate, cel mai greu cuvânt a căzut asupra statului, se pare că prin atitudinea și măsurile lui, mai mult împiedică decât înlesnește acțiunea bisericei.

Este un fel comod, dar ineficace, de a înțelege dificultățile noastre religioase. De ce nu am avea sinceritatea — și curajul — să punem problema în adevărații ei termeni?

E adevărat că din toate punctele de vedere sectele acestea, mistice sau protestante, sunt, ca spiritualitate, incomparabil inferioare ortodoxiei. Dar ele, și mai ales cele care vin din apus, au marele avantaj politic că izvorăsc din aceiași structură spirituală care ne-a dat statul modern. Desbrăcând marele principiu creștin al iubirii de toată semnificația lui ontologic-metafizică, și transpunându-l în plan sub subiectiv-psihologic al realității concrete, „noul creștinism”, din care se inspiră toate aceste secte, a încetat, e drept, să aibă cel mai ușor contact cu religiozitatea, — dar a izbutit să se încadreze perfect în ideologia juridică a noilor state europene. Mai mult, el face parte integrantă din această ideologie, este pur și simplu această ideologie.

A cere deci statului modern știențist, democratic și egalitar, sprijin în potriva ofensivei dizolvante a sectelor protestantizante, este cel puțin nepotrivit. Unul și celelalte sunt frați buni, vorbesc aceeaș limbă, sunt unul și acelaș lucru. Atunci?

Biserica noastră e victima unei iluzii grave. Din faptul că ultima noastră constituție a consimțit să recunoască o religie de stat în înfățișarea ortodoxă a creștinismului, oamenii bisericii se socotesc îndreptățiți a crede că statul s-a identificat cu interesele înalte ale bisericii. Dar cercetați documentele oficiale ale timpului, și veți vedea că dominanța bisericei ortodoxe în noul stat românesc nu a fost acordată de constituantă, ci smulsă acesteia. Și anume:

Grație lașității oamenilor politici, care nu au avut curajul să opună ceva drepturilor istorice ale bisericei:

Grație ignoranței acelorași oameni, cari au crezut că ortodoxia ar putea fi un instrument de poliție socială, — un simplu protestantism, oarecare.

Nu. Statul actual nu mai este aliatul firesc al bisericei, pentru că el a încetat de a fi statul creștin. Tovărășia este hibridă; — iar conlucrarea va fi doar o luptă de fiecare zi lipsită de sinceritate, unde fiecare din părți va încerca să sustragă celeilalte un maxim de foloase.

Astăzi și mâine, cei mai mari sorți de izbândă îi are biserica. Căci formula modernă a statului s-a dovedit a fi deficientă față de realități; iar omenirea luptă pentru un nou echilibru spiritual. La noi, ca și aiurea, adevărurile mari ale bisericii pot reconstitui acest echilibru. Toate semnele sunt că lumea îl cere.

Întrebarea e numai dacă biserica noastră va înțelege noua ei chemare, mai ales dacă va ști să vorbească vremii în limba ei.

Să-și plămădească deci biserica noul stat care ne trebue. Dacă poate. Dacă nu, plăngerile și încriminările sunt de prisos.

10 Mai 1926