Să mărturisim Paștele!

„Săvârșitu-s-au!” Cerul și pământul, iarăș împreună, pentru cea dintâia oară dela păcatul vechiului Adam, și-au țipat în noapte durerea: „astăzi s-a spânzurat pre lemn, Cela ce spânzură pământul pre ape…”; și s-a spintecat catapeteazma bisericii.

Ce cald și greu e aerul în noaptea asta! Cald și greu de rugăciune. Căci chiar dacă noi nu ne mai rugăm, undeva cântă pentru noi îngerii, și se roagă sfinții. Pentru noi; pentru păcatele noastre; pentru neînțelegerea și împietrirea noastră, care e cel mai greu păcat.

…În București se schimbă guvernul. Și am dezertat cu toții bisericile, ca să viermuim în vânzoleala treburilor noui. Fără să ne gândim bieții, că și guvernul care vine va fi tot cum va vrea Dumnezeu: după îndurarea lui, — sau după păcatele noastre. Pare că știm noi ce va fi? Și dacă va fi bun — fi-va el spre folosul nostru? Iar dacă va fi rău — ne va fi dat spre pagubă? Cine știe! Când sigur este că totul se petrece după căile necunoscute ale lui Dumnezeu.

Stau, numai, și cumpănesc ce lipsă de raport e între noi și vremuri. Și cum trecem cu ochii pe lângă porțile împărătești ale mântuirii! Cum? Reculegerea noastră a tuturor să fie mai puțin însemnată decât o schimbare de guvern? Mintea noastră nu ar fi fost mai clară, sufletul nostru nu ar fi fost mai ferm, dragostea noastră nu ar fi fost mai largă și hotărârea noastră nu ar fi fost mai rodnică după o săptămână de cufundare în noi înșine? Sau poate că așa a vrut Dumnezeu, ca de data asta destinele noastre să se înoade când își dă duhul pe Cruce mielul Domnului, când plesnește cerul sub fulgere în miros greu de pucioasă, când ne prohodim Primăvara Dulce și stă pământul încordat în așteptarea bucuriei celei mari a Învierii? Cine ești!

Desigur, nimeni nu poate ști; dar evident e totuș un fapt: lipsa putinței noastre de a lega văzutul cu nevăzutul, lipsa de sevă metafizica a aplicării noastre la cotidian. Când începe o treabă românul își face mai întâi o cruce. De ce? Ca să cheme în ajutor pe Dumnezeu? Nu tocmai. Ci ca să pună acțiunea lui sub egida lumii celeilalte, de la care totul purcede; ca să deschidă înspre realitățile lui concrete poarta prin care să pătrundă Puterile și Stăpânirile, ca să restabilească unitatea originară dintre Dumnezeu și creațiune. Crucea aceea simplă, înfricată și umilă este — cine s-ar fi gândit? — mărturisirea și închinarea cotidiană a Paștelor.

Căci Paștele asta sunt: marea dramă prin care, după hotărârea lui Dumnezeu, s-au aruncat iarăș punți de legătură între creațiune și Stăpânul ei. Restabilindu-se — ca posibilitate numai, e adevărat, ca posibilitate la îndemâna celor cari înțeleg și vor — starea de la început, când omul trăia cumpănit și împăcat cu el însuș în Dumnezeu.

Starea asta fusese ruptă prin păcatul primului Adam; care adâncise prin vina lui și a Șarpelui o prăpastie între el și Făcătorul lui, origine a tâcâielii, a sbuciumului și a chinurilor noastre. Pentru umplerea acestei prăpastii îi fusese făgăduită de la început jertfa Mielului, singura care putea să ne răscumpere. Ea a venit. Prin pătimirea lui Christos, Dumnezeu și Om, cel dealdoilea Adam. În zilele astea ni se împlinește jertfa făgăduită, — și mâine va răsuna imnul de bucurie a învierii, pecetea mântuirii noastre, puntea dintre văzut și nevăzut. Căci a înviat Dumnezeu-Omul, lăsând să irumpă realitățile de DINCOLO-dincoace, și a înviat Dumnezeu-Omul, deschizând poarta celor de DINCOACE înspre Dincolo.

Așa. Vedeți ce posibilități mari, nebănuite ni se deschid și cum putem iarăși înoda firul bucuriei contemplative, al echilibrului nostru vecinic, rupt prin ispita diavolului?

Să mărturisim deci Paștele. Să facem ca cei simpli și adevărați semnul crucii la fiecare act al vieții noastre, slăvind și sfințind ori ce gust și orice început, asigurându-le rodnicia. Căci omul nu poate trăi desprins de Dumnezeu și cazna lui nu poate rodi în afară de El. Să facem semnul crucii, care nu însemnează acceptarea suferinței, ci, dinpotrivă chezășia mântuirii.

La locul Căpățânii crucea de supliciu strălucește de toate nădejdile noastre împlinite. Nu vrem să coborîm strălucirea asta în noi?

…Să facem deci semnul crucii, mărturisirea Paștelor!

12 Aprilie 1931.

PAȘTELE GÂNDULUI ȘI CELELALTE PAȘTE

Nu știu cum s-ar putea mai bine prăznui Paștele. Probabil că trăindu-le. Dar asta e din ce în ce mai greu. Pentru cei mai mulți dintre noi. A trăi Paștele — asta presupune a te duce la biserică; a te ruga acolo; a te supune — ceară moale și receptivă — tuturor sugestiilor transcendenței; a te pregăti pentru coborârea harului lăsându-te purtat pe unda caldă și învăluitoare a cultului — minunată propedeutică la deschiderea cerurilor. Înțeleg, însă, că asta nu se mai poate. Asupra tuturor acestor amănunte și momente noi am gândit; noi, părinții noștri, părinții părinților noștri; de patrusute de ani încoace; sau noi singuri, cu mintea acestor patrusute de ani. Iar gândul omoară viața — ori de câte ori, orgolios, se ridică deasupra ei, voind să o stăpânească în loc de a i se supune și a o sluji.

Și așa gândul a omorît în noi Paștele în momentul în care am vrut să trăim ceea ce înțelegem, în loc să fi încercat a înțelege ceea ce trăim. A fost, desigur, în sufletul omenirii, cândva, undeva, o soluție de continuitate; când s-a întunecat totul și când la întoarcerea luminii ne-am găsit într-un alt peisaj spiritual. A fost. Nu înțelegem bine când și cum. Dar a fost. Și când pe crugul cerului s-a întors, ca în fiecare an, ceasul tainei pascale, auzul nostru nu se mai măsurà pe trăznete, ci pe plesnituri de bici; fulgerile erau biete scântei electrice, pe cari și noi le puteam fabrica în laborator la o simplă mașină a lui Whimshurst; și nu mai mirosea tot cuprinsul a pucioasă, ci ne gâdila înțepător nările doar fumul de iarbă de pușcă a focurilor de tracatruci! Paștele erau o amintire ștearsă, care nu se mai revărsa împlinitoare în suflete. Dar pentru că totuș, măcar ca moștenire (deși zăvorită cu nouă lăcate înțelegerii ființei noastre) încă mai dăinuia, ne-am îndreptat asupra ei cu cheia gândului.

A, desigur, din vechea taină am deslegat prea puțin. Un colț; o fărâmă. Dar pentru că fărâma aceasta era tot ce puteam înțelege cu gândul, am crezut că asta e tot. Și s-a născut astfel pentru omenire, chiar pentru cei mai buni dintre noi paștele nou, paștele cel sărac. În care taina a dispărut. În care omul-Dumnezeu a devenit omul-erou. Un erou al unei noui credințe, care pentru această nouă credință, a lui,se oferă în holocaust; cam așa cum pentru convingerea lui era să se ofere ca jertfă și Galilei — dacă nu l-ar fi isbit spaima durerii. Ce e Christos? Un erou al unei convingeri morale. Ce e Paștele? Prăznuirea amintirii unui proces juridic între două morale, în care peste veacuri a învins cea a victimei. Atât. Nu e destul?

Atât — nu e destul! „Probe” — de sigur nu am. Dar e ceva în ființa mea care se refuză cu încăpățânare gândului că Paștele ar putea să fie aniversarea unui fel de „afacere Dreyfus” de acum nouăsprezece veacuri. A răsunat în mine Joi seară strigătul sfâșietor al crainicului care anunțà: „astăzi s-a spânzurat pre lemm, Cela ce spânzură pământul pre ape”; și s-a strâns în mine sufletul în seara de Vineri la cântarea de prohodire, care mărturisea că în mormânt fu pusă, prin coborârea lui Christos, însăș viața.

Patimile, răstignirea și învierea nu sunt simboale, ci fapte. Ele nu „însemnează”, — ci „sunt”. S-au întâmplat aievea; iată, acum 1900 de ani. Și ne-au deslegat pe noi de păcat, de vină și de moarte. A trebuit să se jertfească cineva. Dar jertfa omului singur nu putea deschide din nou porțile cerului. Și s-a jertfit Dumnezeu-omul. A suferit pe lemnul de spânzurătoare ca un om — după ce ca Dumnezeu suferise pentru noi încă dela căderea lui Adam în păcat.

Toate — „pentru noi oamenii, și pentru a noastră mântuire”. Ca să ne fie iarăș cu putință a arunca punți dela noi la Dumnezeu; de a eși din noi destrămându-ne în Dumnezeu; de a scăpa de noi — depășindu-ne. Ca să nu se mai sperie gândul nostru în fața morții, a murit El; cu moartea pre moarte călcând — omorînd deci moartea. Și a înviat — după trup — cum vom învia și noi la împlinirea vremii; când se va împlini și ceea ce credem atunci când mărturisim: aștept învierea morților, și viața veacului — ce-va-să-fie.

…Iată Paștele — pentru cari nu am probe, dacă voiți. Dar Paștele sunt, dincolo de gând, în inima fiecăruia, bucurie. Întreb, deci numai: unde e bucuria, acolo sau aci? Și poate că prin asta am făcut și proba. Pentru cine are nevoie.

1 Mai 1932.