Ortodoxie

Groaznica întâmplare dela Costești ne-a pus — prin comentarii ale căror obiect a fost — încă odată în față înstrăinanea noastră desăvârșită de duhul pravoslaviei. Și mai întristătoare de cât toate a fost fără îndoială atitudinea prietenilor bisericii. Pârjolul acesta dumnezeiesc le-a luat glasul: ce or să zică credincioșii! Vă închipuiți… discreditul care cade asupra lui Dumnezeu prin faptul că tocmai cei care se adunaseră în Casa Lui au fost jertfele acestei grozăvii. Iar bucuria lor a fost fără margini, când au „aflat că „Evanghelia nu a ars”, iar mai acum un an se furase chiar la Costești salba dela icoana Sfintei Filofteia.

Bieții oameni erau salvați: aveau „explicația”. O minune de o parte, o pedeapsă cerească de alta. Pentru niște credincioși cari se străduiau să găsească scuze lui Dumnezeu, pleașca era în adevăr grasă.

Închipuiți-vă însă că s-ar afla cineva care să lămurească pe acești advocați ai Absolutului, că de când e lumea și există cărți, s-a constatat că aceste cărți nu ard decât foarte greu; mai ales cum se găsea sfânta Evanghelie dela Costești, strânsă între pardoseală și trupul preotului; și că afacerea cu salba Sfintei Filofteia nu ar fi decât o poveste. Ei, — ce s-ar întâmpla atunci? Ar rămâne Dumnezeu în vină sau în lipsă cu ceva față de noi? Și credința noastră ar avea prilej de clătire? La puțin s-ar mai reduce atunci viața și realitatea credinței!

Și cu toate acestea, punctul de vedere al „credincioșilor” noștri de astăzi ăsta este! Și anume cu două rădăcini. Prima, un fel de înțelegere negustorească a raporturilor dintre om și Dumnezeu. A doua, o necesitate, superficială prin natura ei, de a exprima în material conceptual și raționat manifestările lui Dumnezeu. Ambele tot așa de false și de străine faptului de credință și vieții religioase.

Raporturile negustorești, de „do ut des”, sunt, structural, de origine catolică. Ele se încadrează în tendința augustinică de a realiza împărăția lui Dumnezeu pe pământ, tendință degenerată în protestantism până la credința proastă că respectarea universală a perceptelor evangheliei, și prin aceasta stârpirea durerii pe pământ, este un ideal realizabil. Așa fiind, omul se roagă pentru ca Dumnezeu să-i dea în schimb o mai bună așezare a treburilor lui aci pe pământ. Și cum orice „avantagiu” are ca corelativ o jertfă, bietul om e dispus și la jertfa aceasta; cu atât mai mult cu cât Dumnezeu e un bătrân generos care vinde ieftin și bun. Există, astfel, chiar aci în București, o statue făcătoare de minuni, a Sfântului Antonie din Padua, care face tot felul de afaceri — căsătorii, găsire de obiecte furate, etc. — în schimbul unei jertfe, care de cele mai multe ori ia forma plății în bani. Acum de curând chiar, o biată femeie care-și împușcase — sau așa se zicea — amantul, a fost achitată de justiția românească, în schimbul unei plăți de 50.000 lei făcute către efigia Sf. Anton din Padua.

Forme, precum vedeți, cu totul inferioare ale lașității și neputinței omenești, cari nu au în fond, nimic comun cu viața religioasă. Și cărora ortodoxia le opune concepția, amețitoare ca adâncime de înțeles, a Ierusalimului ceresc pe deoparte, iar pe de alta a permanenței și a necesității terapeutice a suferinței pe pământ. Nu insistăm. Dar din aceste scurte indicațiuni se vede că toată această atitudine ortodoxă — amplu comentariu metafizic la problema lui Iov — implică acceptarea durerii și neopunerea la rău.

Iar aci, chestiunea se leagă cu cea dea doua falsă rădăcină — protestantă aceasta — a vieții religioase, și anume cu necesitatea superficială de a explica și de a înțelege hotărârile și faptele lui Dumnezeu. Vrem să înțelegem, pentru că ne închipuim că nu există decât un plan al realităților, cel al realităților raționate; în care om și Dumnezeu nu sunt decât existențe cantitativ deosebite; Dumnezeu fiind mai deștept, maibun, mai puternic decât noi, dar lucrând după aceleași legi și norme după care ne conducem noi gestul și pașii.

Transpunerea în forme raționale a existenței a fost extinsă până dincolo de limitele veacului, și omul are pretenția să impună legea lui de înțelegere — Absolutului, încadrându-l în cele patru principii fundamentale ale logicei. Jalnică betegeală de minte protestantă, careia lipsa noastră de control și de disciplină ne îndeamnă să-i cădem victimă.

Și cu toate acestea învățătura ortodoxiei este și aci clară: „Neînțelese sunt căile Tale!”. Adică arătările lui Dumnezeu nu cad sub puterea noastră de înțelegere. Nimic din cele ce sunt ale lui, dintr-ale Lui nu se explică, ci pur și simplu se acceptă.

O calmă, umilă și senină acceptare a tuturor hotărârilor lui Dumnezeu asta este îndatorirea noastră dintâi și din urmă de creștini. Și asta am fi așteptat poate, să ni se spună într-o formă potrivită, în pastoralele duhovnicești cari nu puteau lipsi din această dureroasă împrejurare.

Minunea Evangheliei nearse? Pedeapsă pentru salba furată a Sfintei Filofteia? Cel mult abrutizante superstiții de cari ortodoxia nu poate avea nevoie. Căci nenorocirea a fost; dar ea nu poate fi de cât scară pe care un Dumnezeu îndurător ne-o întinde, pentru păcatele noastre spre Ierusalimul ceresc.

1 Mai 1930.