„…Și s-a făcut om”

Așa mărturisim noi creștinii că Dumnezeu fiul s-a coborât pe pământ, s-a întrupat dela Maria Fecioara, și a devenit om. Pentru ca această coborâre a lui să însemne iarăș mântuirea noastră.

Poate că amintirea, în aceste zile de sărbătoare, a nașterii ca om a Domnului Christos, e un prilej de reflecțiune la ceeace este mântuirea noastră prin Messia. Căci ar fi cu mult prea sărac Crăciunul nostru, dacă nu l-am trăi decât în atmosfera lui dulce-aromitoare, dar lipsită de rodnicie, a obiceiurilor, și nu am încerca să depășim, cel puțin în această împrejurare, cercul îngust al concretului, în spre înțelesurile noastre mai adânci.

Nașterea lui Christos indică momentul istoric în care Dumnezeu s-a făcut om. Iar această apariție a lui Christos, anunțată de Legea veche în zeci și sute de chipuri, este faptul fundamental a adevăratei antropologii ca înțelegere a omului. De ce uităm așa de stăruitor a ne gândi la aceasta?

Conștiința greacă socotea pe om și Dumnezeu deosebiți și în închegarea lor intimă și spațial. Erau deosebiți și trebuiau să rămână așa. Iar lumea judaică a vechiului Testament nu gândea altfel.

Desigur, omul fusese creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; dar păcatul originar însemna căderea definitivă; isgonirea lui din paradis echivala cu o schimbare de esență, schimbare pe care Messia cel cu calul alb ar putea să o anuleze; iar încercarea Kabbalei de a depăși prin Adam Kadmon situația tragică a omului, a isprăvit într-un fel de panteism, cel puțin tot așa de fără ieșire ca și ancorarea în vechiul Testament.

Numai omenirea lui Christos a desfăcut cercul de fier al acestei vecinice și întunecate robii. Căci Dumnezeu în cea de-a doua ipostază a lui a devenit om, s-a purtat printre oameni și le-a trăit viața în forma ei vecinică și absolută. Christos — noul Adam.

Așa s-a stabilit legătura firească între om și Dumnezeu, — s-a ridicat din nou omul la conștiința esenței lui divine. Veacurile adevăratului creștinism aveau vie această conștiință, următoare cum erau cuvântului Sfântului Pavel, care știe că omul va ține scaun de judecată pentru îngeri. Omul deasupra îngerilor în ierarhia lumii adevărate, iată marele fapt făcut posibil prin întruparea lui Christos.

Ce departe suntem de lucrurile acestea, care ne interesează totuș în așa de înalt grad. E adevărat, noi stăm încă sub hipnoza „marei întoarceri” a renașterii; care așezând pe om în centrul universului, i-a redat autonomia, instaurându-l în vechea lui demnitate pe care i-o confiscase creștinismul. Dar chiar așa să fie? Reprezintă în adevăr mentalitatea modernă un plus de inovație omenească?

General vorbind, lumea nouă s-a străduit să integreze întreaga existență concretă într-un singur proces,mișcare pe o singură linie. Așa a fost înglobat și omul în ordinea naturală a lucrurilor, acordându-i-se poate, în această ordine, o situație proeminentă, dar desbrăcându-l în fapt de atributele divinității.

Că aceste atribute există totuș efectiv, nu încape îndoială. Probă însuș acest evoluționism de structură știențistă, care nu s-a putut sustrage dificultăților rezultate din noul punct de vedere, decât prin îndumnezeirea realității concrete în care fusese coborât omul. De aceea toate sistemele metafizice ale lumii de după renaștere sunt precumpănitor panteiste. Soluție hibridă, fără îndoială, dar dovedind necesitatea de a vorbi cu Dumnezeu în categoria în care se plasează omul.

În toată această perioadă de sărăcire spirituală, singură mistica a isbutit să salveze antropologia, menținând-o pe piscurile însorite ale metafisicului; mistica creștină și cealaltă.

Căci singură această cugetare a știut să nu părăsească punctul de vedere cosmic în înțelegerea și valorificarea omului, atunci când filosofia se bucura a crede că a surprins cheia înțelepciunii absolute, pentru că isbutise să integreze antropologia în domeniul naturei.

Dar tradiția gândirii mistice s-a pierdut; pe măsură ce a secat vâna religioasă a culturii. Omul a coborât din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, din care totuși se împărtășește prin esența lui; — într-atât încât chiar pentru conștiințe religioase ridicate îngerul a devenit un ideal de perfecționare; uitându-se faptul elementar că, într-o cosmologie creștină consequentă, înger și om se mișcă pe linii deosebite; cel dintâiu nefiind decât ideal de sublimare a lucrurilor, cel de al doilea, treaptă de ajungere la Dumnezeu.

Gândurile acestea să ni le readucem în minte astăzi când vom asculta vechea solie „Nașterea ta, Christoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoștinței…” Poate că cel puțin nădejdea recâștigării pierdutei demnități omenești se va coborî mângâietor asupra noastră.

Duminică 25 Dec. 1927.