Concordatul

D. Vasile Goldiș, fostul nostru plenipotențiar în tratativele cu Vaticanul, și cel care a semnat concordatul la Roma în vara anului trecut, publică într-o broșură textul concordatului întovărășit de un memoriu care indică până în amănunt chipul în care au fost duse tratativele și datele pe care a avut să se sprijine guvernul de pe atunci.

D. Goldiș se vede prin urmare autorizat să dea în public toate elementele discuției. Era singura persoană care avea calitatea să o facă. Cu aceasta, d-sa desleagă mâinile celor cari cunoșteau deja faptele, dar cari eram ținuți prin îndatoriri și indiscrețiuni a nu face uz de cunoștințele noastre.

Cu aceasta se satisface și dorința repetat exprimată a tuturor celor interesați, de a se cunoaște textul unui tratat asupra căruia s-au spus prea multe lucruri, dar s-au știut prea puține.

Publicațiunea vine la un moment foarte potrivit. Legea cultelor, minoritare, depusă deja în Senat, ridică o adevărată furtună de proteste, în care nu lipsesc argumente impresionante. Între ele cele ale clerului ortodox, deoparte, ale românilor ortodocși de alta. Cum erau de așteptat însă, discutarea legii cultelor a împins problema până la concordat, care este considerat de unii ca originea însăș a răului. Și se cere pur și simplu anularea acestui act.

Practic vorbind, anularea concordatului este foarte simplă. Textul publicat de d. V. Goldiș cuprinde în art. XXIII, alin. 2 următoarea dispozițiune: „Cele două părți contractante își rezervă facultatea de a denunța prezentul concordat cu un preaviz de șase luni”. Prin urmare d. Goldiș nu ne-a legat chiar așa definitiv de mâini și de picioare, cum ar avea aerul să pretindă frații noștri de la „Telegraful Român”! Ce e mai ușor guvernului, decât să anunțe Vaticanul că nu mai înțelege a observa condițiunile contractului. Evident, dacă poate; adică, dacă are interes să o facă.

E adevărat, punctul de vedere al societății Clerului ortodox e că statul trebue să renunțe imediat la această legătură. Numai întrebarea e ce calitatea are clerul ortodox a se pronunța în această chestiune.

Argumentele pomenite în diverse memorii și moțiuni, cum că ortodoxia ar fi generat și întreținut neamul românesc, fac parte, pentru orice om de disciplină științifică, dintr-un arsenal retoric al cărui valoare de argumentare e foarte redusă.

Noi nu discutăm, dacă concordatul e folositor sau primejdios; aceasta o vom face cu un alt prilej, care nu va întârzia; ci vrem să stabilim anumite fapte a căror ignorare face și mai dificilă discuția pe seama problemelor religioase, discuție destul de grea prin natura delicată a problemelor.

Biserica ortodoxă — mai exact cei cari militează în numele ei — obicinuește a identifica neamul românesc cu ortodoxia. În această chestiune îi stăm alături. Toată nemulțumirea și tonul acru pe care presa unită le păstrează față de acțiunea ziarului nostru provine din faptul că hotărât și repetat am atras atenția asupra caracterului hibrid și absolut nepotrivit structurii spirituale a rassei noastre a uniatismului.

Dar este absolut nefundată pretenția acelorași ortodocși de a identifica ortodoxia cu statul român. E la mijloc o confuzie împotriva căreia am scris în repetate rânduri. Nimeni nu a ripostat, pentru a face valabile argumente împotriva tezei noastre. În schimb confuzia persistă; și ea e utilizată cu o insistență care face să se ridice bănueli asupra bunei credințe.

Statul român este un organism politic modern. Ca atare, resorturile lui, structura lui, legile lui de evoluție și elementele hotărîtoare în această evoluție sunt astăzi streine — cel puțin în înțelegerea și voința oamenilor politici — de factorul religios. Noi nu spunem că este bine așa. Spunem numai că AȘA E. Încercarea de a solidariza statul cu interesele bisericii în genere, este prin urmare dela început sortită nesuccesului.

Iar încercarea de a le solidariza cu interesele ortodoxiei e nedreaptă. Trebue să înțelegem odată pentru totdeauna că statul nu se poate identifica cu punctul de vedere al unei părți a populației sale, chiar dacă această parte reprezintă marea majoritate a locuitorilor, cu tot felul de drepturi istorice sau altfel.

Așa că protestul societății clerului ortodox e nepotrivit. Clerul ortodox nu poate indica statului român ce are de făcut în relațiile sale internaționale, în actele sale pur politice. Clerul ortodox poate cel mult cere ceva pentru el; dar nu e îndreptățit a interzice statului — care trebue să fie neutral sub raportul religios — să dea altor confesiuni ceea ce crede el că trebue să dea. Aci poate interveni altcineva; cetățeanul. Deci cetățeanul și nu clerul ortodox să stea la discuție astăzi cu statul. A făcut-o? Și în ce formă? Vom cerceta.

8 Martie 1928.