I. Paradoxul dialecticei partidelor și partidul de masse

Se pare că scoaterea din circulație a partidelor politice, care e cerută, sau în orice caz recomandată, de unele personalități proeminente ale vieții publice și de o parte din presă, soluție care găsește un ecou din ce în ce mai larg în cercurile opiniei publice, a început să îngrijoreze pe unii din oamenii noștri politici. „Dreptatea”, „Viitorul” și „Îndreptarea” — oficioasele partidelor de guvernământ, ca și confrații cari trăesc în apele căldicele ale unui vag sentimentalism democratic, se ocupă stăruitor — și nici decum ca de un „subiect de vacanță”, de această problemă. Ba, ceva mai mult, se pare chiar că d. Duca — se putea altfel! — după audiența la Palat (semnificativ, nu?) ar fi propus, sau ar avea de gând să propună, o coaliție a partidelor de guvernământ cu scopul de a împiedica instituirea unui „guvern personal”.

Chestiunea este deci acută și ea merită a fi luată în considerare. Credem însă, din capul locului, că discuțiunea ar câștiga și în preciziune și mai ales în rezultate practice, dacă părțile în prezență și-ar da mai mult seama de coeficientul de relativitate al tezelor lor respective, și ar concede că atitudinea dogmatică și categorică pe care o păstrează astăzi e fundată mai mult în necesitățile polemice, decât în realitățile politice și sociale.

Cu alte cuvinte: adversarii sistemului partidelor politice ar trebui să nu uite că aceste partide s-au născut în chip natural din condițiile de viață ale statelor moderne — și că, întru atâta întru cât sunt fenomene naturale, organe în organismul societății, este pur și simplu absurd să li se nege existența și să se preconizeze suprimarea lor.

Iar partizanii acestui sistem sunt tot așa de datori să-și aducă aminte că, întru atâta întru cât sunt organe, partidele politice sunt pasibile de „crize”, în cari funcțiunile lor să fie suspendate.

În cadrul acestor încercuiri metodice să cercetăm deci problema.

S-a spus că un partid politic este o realitate dialectică. Aceasta însemnează că existența unui singur partid politic este un non sens. Partid însemnează, doară, parte; și stă în însăș natura părții să nu epuizeze întregul. Într-un fel; iar în altul, partidul are, prin definiție, o structură polemică; el opunându-se unui alt partid.

Ca orice organizație polemică însă, un partid trebue să fie dogmatic, exclusivist și intolerant. El nu poate admite nici discuții, nici tranzacțiuni asupra țelurilor pe cari le urmărește, asupra punctelor de vedere pe cari le reprezintă. Pentru acelaș motiv, el este dușmanul hotărât al oricăror veleități de spirit critic. Acesta reprezintând întotdeauna un ferment de disoluție și sfârșind, mai curând sau mai târziu, prin a provoca o spărtură în solidaritatea și disciplina partidului.

Unitate de luptă deci, partidul e obligat să posede anumite resorturi, în virtutea cărora el se diferențiază de celelalte organizații analoage și în conformitate cu cari el urmărește victoria. Aceste resorturi pot fi de două feluri: exterioare, țelurile către cari se îndreaptă, idealul pe care vrea să-l realizeze; sau lăuntrice, deosebiri structurale, de mentalitate, de factură. (E dela sine înțeles că exterioare sau lăuntrice, aceste forțe nu se exclud ci, în cele mai multe cazuri colaborează, sau chiar se condiționează).

În virtutea țelurilor lui sau în conformitate cu indicațiile ineluctabile ale structurii lui, un partid dă, deci, lupta politică. Pentru ca să se realizeze. Să observăm însă că în momentul în care s-a realizat, adică în momentul în care și-a înfrânt adversarul, partidul politic și-a subscris propria sentință de moarte. Căci de îndată ce un partid e, în adevăr, o „realitate dialectică”, el nu poate exista decât prin opoziție cu un alt partid; — deci încetează el însuș de a fi, în momentul în care, prin victorie, și-a distrus protivnicul.

Este exclus ca un asemenea rezultat, înfrângerea definitivă a adversarului, să se poată obține, fără ca partidul învingător să nu aibă de partea sa massele, sau — ceeace, în fapt, e tot una — marea majoritate a elementelor politice active. Așa fiind însă, în momentul în care o organizație politică și-a distrus adversarul și a rămas defitiv stăpână pe situație, ea — încetând a mai fi un partid politic — se identifică cu însăș „țara”.

Iată deci că viața politică normală ne poate duce la un moment dat, principial cel puțin, la înlăturarea partidelor politice.

Considerațiile acestea nu sunt numai teoretice. Atât bolșevismul din Rusia, cât și — în altfel — fascismul în Italia, nu sunt altceva decât regimuri instituite după mecanismul schițat mai sus.

Noi înșine trebuia să ajungem într-o situație analoagă; dacă partidul național-țărănesc era în adevăr un partid și d. Iuliu Maniu un om politic. Acesta este sensul istoric al acțiunii noastre, când recomandam transformarea partidului național-țărănesc într-o organizație de masse și instituirea dictaturii masselor. (Iar în lumina acestor considerații apare și semnificația cu adevărat istorică a „bandelor” de voinici, pe cari anumiți „teoreticieni” nu le pricep nici astăzi).

Este evident că dictatura masselor și corelativul ei, inexistența partidelor politice, nu reprezintă o poziție echilibrată și ca atare stabilă. Întoarcerea la vechea formulă, a partidelor politice, este oarecum fatală. Dat fiind că este imposibil ca, mai curând sau mai târziu, să nu înceapă a se produce diferențieri în această massă, identificată cu țara. Tocmai de aceea, și pentru a evita eventuale sguduiri, noi am propus încă din Ianuar 1929 în această foaie, ca — în cazul în care dictatura masselor ar fi fost instituită — să se încurajeze în chip normal lipsa de omogenitate a partidului național-țărănesc, în scopul de a se înlesni polarizările cari ar fi dus în mod natural la formarea nouilor partide. (Cât a înțeles d. Maniu din acest proces politic, se vede din faptul că ne-a chemat, ca să ne demonstreze că… nu se ceartă nimeni în partid!)

Ori cum ar fi însă, se pot identifica momente în procesul istoric, în care partidele politice nu există. Că această inexistență a partidelor — realizată pe căi absolut normale — nu se poate menține cu vremea decât prin forță (Mussolini) sau prin teroare (Stalin) asta e o altă chestiune. Am dovedit ceeace nu trebuesc să uite oamenii de partid: că partidele politice nu sunt — în procesul normal istoric — realități cu existență perpetuă, și că stă în însăș natura partidului politic ca la un moment dat el să dispară.

Era să fie chiar cazul nostru. Nu a fost însă. Cazul nostru e deocamdată altul. Îl vom cerceta.

30 Iulie 1930