Criza partidelor politice II. PARTIDUL DE CADRE ȘI MASSA ELECTORALĂ MOBILĂ

Dacă natura dialectică a partidului politic duce, după cum am arătat, la o luptă categorică și la o victorie care sfârșește — în chip destul de paradoxal — prin a suspenda existența oricărui partid politic în genere, nu e mai puțin adevărat că în marea majoritate a cazurilor, partidele politice nu se distrug reciproc, ci coexistă.

Coexistă de sigur, într-un fel, ca unități în luptă, atâta timp cât victoria care să le suprime, întârzie. Dar mai coexistă și altfel: în sensul în care, de pildă, liberalii și conservatorii și-au trecut, în Anglia, unii altora puterea, sute de ani dearândul.

Asta înseamnă că, în afară de posibilitatea strict logică, decurgând din chiar conceptul de partid, a urmăririi luptei până la capăt și a suprimării vieții de partid, posibilitate care, după cum am văzut, e de domeniul realităților, istoria ne mai oferă cazul, — de fapt, nu de drept, e adevărat — al suportării reciproce a partidelor, al colaborării partidelor la existența lor reciprocă. Este cazul cel mai frecquent, de altfel — care din această pricină pare și cel mai normal — și pe care urmează să-l analizăm.

Pentru ca două partide să se suporte reciproc, este neapărată nevoie ca în structura și programul lor să existe un minimum de puncte esențiale comune. Este posibil să se suporte, de pildă, două partide cari ambele lucrează în cadrul constituției și cărora această constituție le e un cadru destul de larg pentru desfășurarea acțiunii lor. Nu se vor suporta, ci vor merge la soluția radicală, de ex., comuniștii și partidele burgheze, — după cum în Franța monarhiștii nu pot îngădui existența partidelor republicane… decât de nevoie. (Un asemenea partid radical ar constitui la noi țărănismul, dacă ar fi consequent desvoltat și organizat). Celelalte partide însă, se suportă.

Iar coexistența lor este posibilă, prin faptul că ele reprezintă, fiecare, organizațiuni cu interese limitate; care în nici un caz nu pot ajunge la punerea în chestiune a structurii și fundamentelor statului. Statul există — așa cum există; în forma lui dată și codificată; rostul partidelor politice este, ca atare, să găsească formulele politice cari să asigure acestui stat — considerat ca absolut și deci imuabil — un maximum de randament. Funcțiunea partidelor politice este, deci, clară: ele au datoria să găsească, în cadrul unui sistem care le și definește ființa, soluțiunile technice cele mai potrivite la diversele probleme cari se pun spre rezolvare.

În această a doua eventualitate deci — a coexistenței și îngăduirii reciproce a partidelor — viața publică prezintă două elemente constitutive:

1. Două sau mai multe partide politice admițând toate un program minimal comun (constituția sau în genere forma statului); diferențiându-se prin sistema prin care înțeleg să gospodărească forțele statului (programul propriu fie cărui partid); având fiecare la îndemână un număr de cadre mai mult sau mai puțin fixe; și bucurându-se de anumite aderențe în masse, cari aderențe nu constituesc în nici un caz o majoritate de guvernare.

2. O massă electorală neutrală, neînscrisă în vreun partid, sau nevotând întotdeauna cu acelaș partid, care se hotărăște după oportunități și care, după cum se alătură aderenței statornice a unuia sau altuia dintre partide, contribue la constituirea majorității de guvernare.

Nu e greu de înțeles că aceste două elemente sunt absolut necesare unui regim politic bazat pe existența unor partide politice reale.

Să vedem însă, acum, care e situația dela noi.

Două sau mai multe partide politice admițând toate un program minimal comun (în speță constituția): avem.

La aceste partide — cadre mai mult sau mai puțin fixe: avem.

Aderențe în masse; cari aderențe nu constituesc în nici un caz o majoritate de guvernare: avem:

Însă:

1. Nu există programe proprii fie cărui partid. Partidele noastre politice trăesc într-o anarhie programatică de nedescris: partidul liberal legiferează în cadrele mentalității și sistemei socialiste; partidul național-țărănesc își însușește punctul de vedere al burgheziei liberale; iar partidul poporului înscrie pe steag: muncă, legalitate, cari pot constitui o metodă formală, dar nu și un program substanțial de guvernare.

Așa fiind, ceeace poate aștepta țara dela aceste așa zise partide este cel mult o capacitate technică oportunistă de guvernare, și nu diferențieri sistematice, programatice în opera de gospodărire a statului.

2. Pe de altă parte: există, de sigur, o massă electorală neutrală, neînregimentată în partide, care e singura în stare să dea unuia sau altuia dintre partide majoritatea de guvernare. Din nefericire însă pentru partizanii sistemei partidelor politice, această massă mobilă nu e la noi în stare să se hotărască după motive obiective, ci, după cum se știe, e zestre guvernamentală: ea votează întotdeauna cu guvernul.

De unde urmează cu necesitate: că într-o țară unde partidele politice nu se diferențiază programatic și unde indicațiunile pentru ordinea succesiunii la putere a acestor partide nu se face prin inițiativa massei electorale neutre, nu se poate vorbi de un regim al partidelor politice.

Ce drept au aceste partide ca să ceară totuș permanentizarea sistemului?

Nici unul!

Și vom arăta de ce.

31 Iulie 1930