I. Între șef și partid

Demiterea d-lui Maniu dela conducerea partidului național-țărănesc a provocat în anumite cercuri îngrijorare. Este incontestabil că gestul fostului președinte de consiliu își are importanța și gravitatea lui. Îndreptățește el însă îngrijorarea manifestată de unii în ultimele zile? Să vedem.

Nu încape nici o îndoială, demisia aceasta nu e o simplă retragere din viața politică. Explicațiile și discuțiunile urmate în comitetul de direcție al partidului, sunt destul de străvezii, pentru a nu acoperi intențiile d-lui Maniu. D-sa se retrage într-o atitudine protestatară și trece munții pentru a organiza, deocamdată, rezistența pasivă. Asta nu poate surprinde pe nimeni; căci e o mișcare de șah care face parte din jocul d-lui Maniu cel înfrânt; în așa măsură, încât noi, aci la „Cuvântul” nu numai că am prevăzut-o din vreme, dar i-am consacrat în repetate rânduri articole întregi. Și nu știu cum, dar am impresia că surprinși și îngrijorați sunt astăzi tocmai cei cari pe acea vreme credeau că noi facem intrigi nereușite.

Prin urmare d. Maniu a făcut gestul pe care îl bănuiam. Ce vrea d-sa, știm deci. Întrebarea însă e: ce poate d-sa. Principial, un asemenea act închide toate posibilitățile. Numai că — am afirmat-o și altă dată, iar imprejurările ne-au verificat — nu poate avea consecințe statornice decât actul politic care răspunde unor realități generale și firești. Voința arbitrară a unui om nu poate devia decât pentru un timp scurt istoria; care-și reface repede curgerea normală. Întrebarea care se pune astăzi deci, și care singură e cheia problemei nou create, este: are gestul d-lui Maniu o fundare obiectivă, în fapte, sau nu isvorăște el, în primul rând, decât din necesitatea de a-și ameliora o situație personală dificilă? Iată nodul chestiunei; a cărui deslegere ne îngădue să apreciem chiar de astăzi posibilitățile de succes ale nouei politici inițiate de fruntașul ardelean.

Să începem prin a observa că scrisoarea de demisie către d. Mihalache stăruie în chip aproape indiscret asupra unității desăvârșite a partidului național-țărănesc și asupra legăturilor sufletești și de bună tovărășie politică sau altfel existând între d. Maniu și restul partidului. Corespund asemenea afirmații realității.? Nu.

D. Maniu se face a uita că la începutul lui Octombrie trecut s-a constituit de către partidul național-țărănesc un guvern Mironescu, și că acest guvern s-a constituit împotriva voinței, categoric exprimate, a șefului partidului. Ori se face d. Maniu că nu înțelege? Ori, poate, vrea să uite? Posibil. Nu uităm însă noi. Nu uităm, pentru că, chiar cei cari la început zâmbeau, au trebuit să se încredințeze repede, că constituirea guvernului Mironescu însemna, de fapt, începutul unei schimbări fundamentale în structura vieții noastre publice de partid. Pentru d. Maniu, care stătuse în capul primului partid de masse în țara rumânească, dar care se refuzase în chip constant politicei de masse — doritor cum era de a stăpâni el partidul și prin acesta țara — guvernul Mironescu a însemnat o mare și categorică înfrângere. Căci prin acest act, partidul se sustrăgea autorității necondiționate a șefului și își înțelegea posibilități de acțiune publică și în afară de directa conducere a acestuia. D. Maniu a înțeles-o; a înțeles, anume, că un guvern prezidat de altcineva decât de șeful partidului, echivala cu o preponderență a partidului asupra șefilor și ducea fatal la o decapitare a acestora sau cel puțin la o însemnată scădere a importanței și puterii lor. De aceea d-sa s-a și opus la constituirea noului guvern național-țărănist prezidat de altcineva și a preconizat retragerea în opoziție. Iar când i s-a refuzat această declarație de solidaritate din partea partidului, d-sa a încercat să-și acopere înfrângerea prin adoptarea unei soluții care, apropiindu-se cât mai mult de indicațiile normalului, să nu-i știrbească prea mult prestigiul și autoritatea. A propus deci un guvern Mihalache. Soluția avea, pentru d. Maniu, două avantagii: 1. d. Mihalache fiind primul vice-președinte al partidului, se putea lansa versiunea că d. Maniu are nevoie de odihnă și că pleacă lăsându-și în loc pe primul locotenent; că, deci, indicația pornea tot dela șeful partidului. 2. Cabinetul nou constituit, având o situație grea drept moștenire și nefiind decât un guvern provizoriu, trebuia în chip fatal să macine autoritatea și prestigiul șefului de guvern, — în speță a d-lui Mihalache. Nu era bună socoteala? Ba da. Numai că era socoteala… cea de acasă. În târg, partidul care-i refuzase solidarizarea și consimțise la un al doilea cabinet (cu aceleași camere, cu acelaș partid, dar fără șef), refuza încă odată, purtând la președenția de consiliu pe d. G. G. Mironescu. D. Maniu era înfrânt în propriul său partid. O ultimă încercare, desperată aproape, de a opri catastrofa sa personală, și constând într-o convorbire în care d-sa a cerut categoric d-lui Mironescu — sub cuvinte grele — să nu accepte mandatul eșuă în chip lamentabil. Guvernul se constitui; iar d. Maniu plecă în străinătate; — în refacere.

Dar dacă așa stau lucrurile, mai are dreptul fostul șef al național-țărăniștilor să vorbească de buna înțelegere care constant a existat între el și partid? E cel puțin straniu. Straniu, dar nu și inexplicabil.

28 Iunie 1931