Demisia D-lui ManiuII. REGISTRUL GREȘELILOR POLITICE

Încercarea d-lui Maniu de a se prezinta astăzi ca perfect solidar cu partidul și de a face să se creadă că originile gestului său nu au nimic comun cu o situație personală zdruncinată, nu poate să aibă succes. Faptele sunt prea cunoscute, pentru ca cineva să mai poată fi înșelat. Adevărul este că partidul național-țărănesc a fost adânc desamăgit de politica și capacitățile positive ale fostului său șef; și că cele întâmplate la constituirea guvernului Mironescu — care marchează declinul „stelei” d-lui Maniu — nu au făcut decât să concretizeze, formulând o stare de lucruri real existentă.

Nici nu se putea altfel. Îndemânatec luptător în opoziție, unde a știut să lase timpul a lucra pentru el, d-l Maniu s-a dovedit la guvern, ca om politic constructiv și ca conducător al unei echipe de lucru, sub toate așteptările. Nu a fost împrejurare de caracter hotărâtor, nu a fost mare problemă, politică sau altfel, care să-l găsească cu o soluție potrivită. Ci, din potrivă, atitudinile lui au fost categoric greșite. Greșite, și în opoziție cu voința partidului. Câteva exemple:

1. La venirea la putere a consimțit să trateze și să accepte condițiuni; între cari cea mai gravă a fost aceea a adoptării politicei lui Vintilă Brătianu în materie de împrumuturi și stabilizare. Este prima greșeală; care a anulat — în ciuda realităților — caracterul revoluționar al noului guvern, împingându-l pe calea „continuității”.

2. A ignorat caracterul de partid de masse al organizației pe care o conducea. A făcut o politică de putere personală. Nu a știut să asigure cohesiunea în partid și în guvern — ba dimpotrivă a încurajat rivalitățile pentru a putea mai ușor stăpâni. Fapt care a dus la desagregarea partidului și la incapacitatea de a lucra a guvernului.

3. La moartea regentului Buzdugan a forțat, împotriva tuturor, alegerea în regență a d-lui Sărățeanu călcând unul din punctele de orientare a partidului, care era anularea actului de la 4 Ianuarie; și-a trădat prin aceasta intențiunile de stăpânire absolută — la un ipocrit adăpost al legilor — și a încurajat tendințele de suprimare a factorului de arbitraj în viața publică.

4. Nu a fost în stare să țină partidul la adăpost de bănuielile cari — pe drept sau pe nedrept — nu au întârziat să se manifesteze în legatură cu corectitudinea regimului și a oamenilor lui, ci a înlesnit prin aceasta compromiterea unui partid dela care țara aștepta în primul rând o regenerare morală. Iar ce e mai grav încă:

5. a combătut — începând dela Noiembrie 1929 — orice încercare de revizuire a actului dela 4 Ianuarie. S-a opus în chip constant restaurației, deși actul era cerut de întreg partidul — cu excepția câtorva rude și prieteni personali —; iar în ziua de 7 Iunie s-a împotrivit cu îndârjire (trecând limitele oricărei prudențe și oricărei rațiuni) propunerii de proclamare ca Rege a Principelui sosit de peste graniță. A votat contra acestei proclamări în consiliul de miniștri din acea seară și a demisionat din președinția consiliului ca să nu prezideze ministerul sub care se făcea proclamarea Regelui; obținând de la unii din amicii personali care intrau în noul cabinet Mironescu, să nu depună jurământul.

6. Însărcinat din nou cu formarea cabinetului nu a acceptat decât după puternice presiuni din lăuntrul partidului; dar a făcut o politică de constantă sabotare a nouei ordini constituționale. A îngăduit anume d-lui Vaida să întrețină sau numai să tolereze în țară o atmosferă de agitații cari au culminat în turburările antisemite. A organizat răspândirea de svonuri subversive și a deschis, în chip intempestiv o chestiune familiară de caracter strict particular — în care justiția se pronunțase categoric — încercând să implice în ea pe d-l Titulescu, chemat dinadins din străinătate, și propunând la miezul nopții în Sâmbăta care a precedat plecarea acestuia (în August trecut), demisia cabinetului pe această chestiune.

Să mai continuăm? Suntem gata, — mai ales dacă cineva ar îndrăzni să ne desmintă sau să ne provoace. Faptele enumărate mai sus sunt însă suficiente pentru a explica de ce d-l Maniu se făcuse, în momentui constituirii cabinetului Mironescu, imposibil la conducerea partidului. Independent de locul și situația pe cari și le câștiga în viața politică a țării, d-l Maniu realizase pentru partidul național-țărănesc următoarele rezultate: înăuntru, măcinase cohesiunea partidului, puterea lui de creație, prestigiul lui și încrederea în el însuș; dizolvase toate încheieturile, întreținuse toate intrigile și curentele de destrămare, acoperise abuzurile și încurajase ambițille cari îl slujeau chiar când ele erau bolnăvicioase; în afară crease acestui partid o situație imposibilă luând atitudini de adversar al Coroanei asupra căreia pretindea să arbitreze, deși atitudinea întregului partid era de devotament și respectuoasă afecțiune față de Regele pe care Îl dorise, Îl ceruse și Îl așteptase.

Nu este atunci explicabil faptul că în Octombrie 1930 acest partid nu mai consimțea să se solidarizeze cu șeful lui și mergea într-un nou guvern, Mironescu, împotriva voinței exprese a d-lui Maniu? Inexplicabil ar fi doar contrariul.

Veți obiecta, însă, că din toamna trecută și până azi situația s-a schimbat, că azi d-l Maniu poate vorbi în adevăr în numele partidului său.

Așa să fie?

Vom încerca să descurcăm și această chestiune.

29 Iunie 1931