Tot despre „Revoluție”

Nu pot afirma cu precizie dacă d. I. C. Atanasiu, fost ministru și director la Banca Națională, care face în „Îndreptarea” din 29. VII o întâmpinare la articolul meu „Vine Revoluția”, este în acord sau dezacord cu teza pusă de mine. Căci cu tot respectul pe care îl am pentru un om pe care nu-l cunosc de cât din înaltele funcțiuni ce a ocupat, sau chiar îndeplinit, și din amintirile tinereții mele, vreme în care d-sa era un generos revoluționar, — nu mă voiu putea opri a spune că întâmpinarea d-sale e, pe linia mare, ceva cam confuză. Voiu răspunde totuș. Nu pentru că d-sa ar angaja prin părerea d-sale partidul poporului, din care face parte — cum, după opinia d-sale „angajez” eu guvernul Iorga în care cred (mă mir că nu „angajez” prin actele mele și pe Dumnezeu, că doară eu și în Dumnezeu cred!) —; ci pentru că această întâmpinare îmi îngădue anumite lămuriri complimentare în legătură cu teza mea.

D. I. C. Atanasiu crede că „pentru ca o revoluție violentă, materială, să se producă în mod fatal și necesar, ea trebue să fie precedată de o revoluție morală, o revoluție în spirite. Această revoluție o vestește, o pregătește pe cealaltă și îi asigură reușita”.

Presupunând că preopinentul meu are dreptate — și, în fond, cu anumite încercuiri, are — pune această observație a d-sale și în încurcătură teza mea? Eu recunosc, de pildă, că de obiceiu, unei revoluții „violente, materiale”, cum ar spune d. Atanasiu, s-ar putea să preceadă o „revoluție morală; în spirite”. Recunosc, mai precis, că atunci când a fost identificată împlinirea unei revoluții spirituale, e necesar să deducem că cealaltă revoluție, „materială”, nu va întârzia. Dar ce vrea să spună d. Atanasiu? Că nu sunt încă în lume semnele unei revoluții spirituale? Dacă asta crede, atunci o să-mi îngădue să-i spun că se înșală.

Căci nu numai că asemenea semne premonitorii există, dar revoluția aceasta spirituală e aproape complet realizată. Și cum îmi închipui că nimeni nu-mi va cere să fac aci dovada amănunțită și sistematică a unei asemenea afirmații, preopinentul meu îmi va îngădui să dau numai câteva indicații. Disparate, fără îndoială, dar, după cum se va vedea corelate și, deci, făcând sistem.

Primul simptom al acestei revoluții spirituale, se ivește după impresiunea mea, în Franța deja din a doua jumătate a secolului XIX. Căci impresionismul din pictură sau muzică nu pot fi socotite — în originalitatea lor desăvârșită și în noutatea lor aproape provocatoare — decât ca semnele unei noui lumi spirituale. Evident, noua structură spirituală de conturarea căreia năvălirea scriitorilor ruși în Europa nu poate fi socotită ca străină, nu-și are codificarea ei în măsura în care cealaltă revoluție, înfăptuită în Apus odată în puritanismul englez și a doua oară în democrația franceză, și-a găsit-o în „Discours sur la méthode” sau, mai exact încă, în „Regulae ad directionem ingenii” ale lui Descartes. Dar nu e mai puțin adevărat că dela apariția simbolismului și impresionismului francez și până astăzi, abundă în toată viața spirituală a Europei formule noui de înțelegere de creație, cari oricât de disparate ar fi în aparență, nu încadrează totuș mai puțin o nouă structură spirituală unitară și coherentă.

Înspre această structură se îndreaptă sau din ea rezultă toate manifestările caracteristice ale ultimilor cincizeci de ani: renașterea metafizicei, cu critica științei și răsturnarea ei din funcțiunea de interpretă și valorificatoare a existenței, cu criza raționalismului cartezian, cu diminuarea lui Kant și cu renașterea peripatetică, cu criza idealismului gnoseologic, cu isbânda sau cel puțin cu efortul spre isbândă al realismului, cu prăbușirea mecanicismului materialist, cu asaltul vitalismului și renașterea spiritualistă, etc.; noua mișcare religioasă, caracterizată printr-o recrudescență a religiilor dogmatice, autentic creștine și criza acută a protestantismului, interesul pentru spiritualitatea răsăriteană întinsă până la țărmul Pacificului, teosofia, mișcarea sectelor, ș. c. l.; frământările din lăuntrul artei până la cubism și expresionism sau cum se mai numesc și toate încercările de creare ale unui stil al epocei categorie deosebit și caracteristic; și pentru a nu stărui prea mult în aceste indicațiuni nesistematice, în ordinea politică criza democrației și a parlamentarismului, pe care nu o poate contesta nimeni.

Nu sunt astea semne categorice ale unei lumi noui? Mi-aș îngădui să cred că da. Un spirit încercând a construi mai mult pe realități imediate, iubitor de viu și de concret, mergând însă nu la abstracție și la încadrarea științifică a realității, ci la principii de existență, la esențe ultime, — într-un efort constant de a depăși, prin iubire și prin trăire directă a concretului, limitele existenței noastre omenești. O nouă valorificare, calitativă, realistă și esențialistă — metafizică deci — a realităților, opusă până în cele mai mici amănunte și cele mai esențiale resorturi, mentalității definite de raționalismul cartezian, cartea de vizită a democrației, a economiei capitalist burgheze și a protestantismului.

Iată. Acestea sunt faptele peste cari nu se poate trece. Ele încadrează, după cum spuneam, o spiritualitate nouă, iar această nouă spiritualitate se instaurează. Se mai poate spune atunci însă, că lipsește revoluția în spirite care să o pregătească pe cealaltă politic-economică și să-i asigure succesul? Cu toată prudența necesară, pot spune că nu. Dar dacă această revoluție, în spirite, e deja aci, — nu avem dreptul să bănuim că și cealaltă se aține pe undeva pe la ușă?

Aștept răspunsul.

31 August 1931